„Am trecut prin două accidente auto cu copilul nostru cu autism. Să vă povestesc cum poate face un autist la asemenea pățanii!”

Nu mi-a fost deloc simplu să aleg această temă. În primul rând pentru a trebuit să rememorez două evenimente neplăcute din viața noastră și în al doilea rând pentru că mi-am amintit de durerea pe care a simțit-o copilul meu în acele momente.

Georgiana Mihalcea, redactor
accident auto copil cu autism
Nu-i deloc ușor să treci printr-un accident auto cu un copil cu autism, am să vă spun aici de ce.

Există și lucruri în viață pe face le trăiești și nu îți vine să le pui pe Facebook: când ți se taie maioneza, când ți-a venit regularizarea la curent, când te lovește unu’ pe autostradă și experimentezi mersul cu platforma, când un copil cu autism este pe punctul de a face infarct de la o criză de nervi. Astea rămân acolo, în casa ta, căci „prietenii” virtuali în afară de emoji cu grijă n-au ce să facă. Și nici nu trebuie, fiecare își rezolvă singur necazurile pe care i le dă viața.

Acesta nu este un episod despre „vai de capul meu prin ce am trecut”, că nu e stilul meu nici să mă vait, nici să cer ajutor, nu este nici despre accidente auto neapărat, ci despre reacțiile lui David la astfel de evenimente. Dacă pentru un om întreg la cap un accident este o traumă, să vă povestesc cum poate face un autist la asemenea pățănii.

Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 73. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.

Cum de-am devenit șofer fără să-mi placă șoferia

Mi-am luat permis din 2007, la un an după ce am devenit mama lui David, cu gândul că voi rupe șoselele cu fiu-meu după mine. Adevărul e că abia 7 ani după ce l-am luat am început să conduc în fiecare zi, pe motiv de șoc emoțional când am ieșit prima oară singură în trafic. Și am rămas așa șocată timp de 7 ani, având mereu impresia că ceilalți participanți la trafic pleacă dimineața de acasă cu gândul clar să mă lovească pe mine.

Când am văzut că-i fac viața grea soțului meu să-l pun să ne ducă în fiecare dimineață în Prelungirea Ghencea și să ne ia seara, pe aceeași rută, m-am hotărât să-mi folosesc în sfârșit permisul, și să-mi înving teama. Doar cine a fost vreodată la prima oră și după ora 17.00 pe acest traseu poate înțelege ce înseamnă traficul „ambreiaj, a întâia, a doua (maxim), frână” și de la capăt.

Am fost, sunt și voi fi un șofer model. În sensul că respect absolut toate regulile de circulație și limitările de viteză, deci știu clar că, din vina mea nu se va întâmpla nimic niciodată. Bun. În 2017 am vrut mașină nouă. S-a dat al meu de multe ori peste cap și a făcut leasing pentru mașina visurilor mele: o superbă Dacia de un albastru azur.

Nu mai ziceți nimic, mi-am luat destule miștouri la vremea respectivă pentru alegerea mea. Iubesc Dacia, îmi iubesc modelul ales, îi iubesc culoarea și mi se pare cea mai tare mașină de pe șoselele țării. Mi-a fost teamă să o conduc la început: că e nouă, că dacă mă lovește unu, că dacă o zgârii, că… M-a linișitit soțul meu fluturându-mi în față asigurarea și Casco cu care ar fi rezolvat orice aș fi putut eu face în trafic. Și n-am făcut nimic, niciodată, până când….

Primul meu accident auto l-am făcut la câțiva metri de casă

Era 1 iunie 2020, abia ieșiți din izolare, voiam să ajung la prietena mea Elena să stăm (la distanță!) puțin timp împreună. Florin era rupt de oboseală, i-am spus că e ok să rămână acasă și voi merge eu cu David.

Am trecut mai întâi pe la Cora Alexandriei, că nu te duci așa, la om, cu mâna-n…buzunar. Luam noi niște dulciuri și, când să ieșim din parcarea subterană, David îmi sugerează să n-o mai luam pe la semafor, ci pe ieșirea spre Bragadiru, ca să nu mai pierdem timp că, „la ora 14 trebuie să fim la Vintiloși!!!”.

Evident că am luat-o pe unde a zis copilul. Am urcat panta parcării, am mers ușurel cu 30-40 pe lângă Cora, când, deodată, din parcarea autogării Rahova, care este fix pe lângă drumul de acces al supermarketului, iese o mașină cu ceva viteză (nu prea mare) și intră direct în aripa dreapta față, turtind bara, aripa și ce-a mai găsit acolo. Ei… și acum să te ții! Toate fricile mele de non-șofer din anii trecuții au ieșit la suprafață. Dar au fost nimic pe lângă cele ale lui David!

Mi-aș fi dorit ca cineva să-mi fi spus ce simți când își lovește unul mașina. Știi sunetul ăla de tablă pe tablă, frâna aia care lasă roți pe asfalt și, mai ales ce ai de făcut după. Poate că sunt eu zmeu în ale autismului, dar în ale șoferiei nu voi fi niciodată. Față în față cu temerea mea cea mai mare, am făcut ce face orice femeie speriată: mi-am sunat bărbatul.

Ar fi trebuit să-i spun că nu e grav, că noi nu avem nimic, că mașina e doar puțin șifonată, să nu-i crape inima până ajunge la noi, dar atât m-a dus capul, pentru că David deja răcnea din toți plămânii: „De ce ne-a loviiit? Ce mă fac eu acuuum?!” Am lasat totul baltă și m-am concentrat pe copil. Am încercat să-l liniștesc să îi arăt că nu e mare lucru, să-l asigur că tot ce contează e că suntem bine noi. Nici nu m-am uitat după cel care ne lovise.

Tremura din toată ființa sa, îi transpiraseră mâinile și dădea să fugă de lângă mine. Vorbea tare și apăsat, vedeam furie în ochii lui și mă durea sufletul să-l văd în starea asta.

Cum să vă spun, cred că am avut accident cu cel mai drăgut om din lumea asta. Venise la autogară să-și ia un pachet de la părinți, nu s-a putut asigura prea bine că erau niște tufe mari în dreptul ieșirii și nu se gândea că iese cineva pe acolo duminica după amiază. Știa că e vina lui, dar nici lui nu-i mai păsa când l-a văzut pe David. I-am spus printre dinți că are autism, deși habar nu aveam dacă el pricepe ce înseamnă asta. Aveam amândoi mașinile lăsate pe avarii și ne-am concentrat să-l liniștim pe David.

Și-a cerut scuze la copilul meu, i-a arătat că și mașina lui e lovită, i-a vorbit calm și relaxat și i-a propus să se întindă pe gazonul din față de la Cora să simtă energia pământului și să se liniștească împreună. Asta a durat câteva minute, timp în care a ajuns și Florin, soțul meu, cu sufletul la gură să vadă ce s-a întâmplat.

A rămas fără cuvinte: mașina cât de cât ok și fiu-său cu un străin întinși pe iarbă, aplicând tehnici noi de relaxare. „Domnule, eu nu mă supăr că e mașina stricată, ci că întârziem la Vintiloși, le-am promis că ajungem la ora 14 și acum nu o să mă mai țin de cuvânt din cauza ta!”, îi spunea David tipului.

Am rămas cu toții uimiți de ce s-a întâmplat. Nu mai conta nimic decât liniștea lui David după un astfel de eveniment și cum a reușit omul acela să oprească o criză care ne putea duce la spital dacă n-ar fi intervenit el atât de relaxat.

Am făcut ce hârtii se fac în aceste situații, am dus mașina în fața porții și am plecat la Vintiloși (familia Vintilă, dar așa îi alintă David), chiar dacă eram în întârziere. Copilul a fost fericit și asta contează mai mult decât un fier reparat pe asigurare la un moment dat.

Al doilea accident l-am trăit cu David anul acesta și a fost mult mai grav decât primul

Am trecut relativ ușor peste pățania noastră, și ne-am văzut de drumurile noastre. Mai scurte cu mine la volan, mai lungi cu Florin, că el e talent înnăscut când vine vorba de șoferie. Dar, uite că și un astfel de talent, poate după 23 de ani de condus la nivel de amator și mai apoi de profesionist, să întâlnească unul care îl răsucește pe autostradă!

Într-o sâmbătă din vara lui 2021, David cere să meargă la Barul lui Bobiță din Fierbinți, să respectăm tradiția afamiliei noastre de a merge în fiecare an în pitorescul sat. Zis și făcut. În câteva minute eram în „mașina lui tati”, că e mai frumoasă, mai fâșneață, că stau ei în față „ca băieții”. Punem waze să vedem care e drumul cel mai liber și ne scoate prin A3. Ciudat este că, la un moment dat, harta ne-a scos la o ieșire din autostradă, am făcut un rond și ne-a băgat înapoi. Îmi mintea mea am zis că a fost mâna lui Dumnezeu ca să ne ferească de ceva. Nu, dimpotrivă. Când ne apropiam de ieșirea spre Moara Vlasiei, Florin a remarcat că în față erau semne care anunțau lucrări în zonă, a redus viteza și a dat semnal să se încadreze dreapta. Dar cel din spate nu a redus viteza…

În clipa aceea s-a produs ce nu credem să trăim într-o zi în care plecasem de acasă „cu zâmbetul în sus”: am văzut cum mașina noastră se întoarce pur și simplu și se pune de-a curmezișul pe autostradă și se duce ușor spre parapetul care separă cele două sensuri de mers. Din spate, de unde eram, am înțeles ce se întâmplă, mi-am întins mâinile spre David și i-am cuprins capul cu brațele mele.

M-am uiat spre Florin să văd cum este și mi-aș fi dorit să mai am măcar o mână să-i acopăr tâmplele cumva. Cineva ne lovise din spate, cu viteză, ne răsucise mașina în mijlocul autostrăzii, ne făcuse să ne lovim de un parapet. La un moment dat „dansul” s-a oprit și nu aveam nicio zgârietură. Eram vii dintr-un impact care ne putea lua viața la toți trei. Da. Dumnezeu ne iubește, chiar dacă David nu mai putea crede asta în acele clipe.

Am implorat polițistul să nu cheme ambulanța pentru David de frica sedării

Furia lui David s-a declanțat instant. A început să țipe din toți plămânii, să dea cu pumnii în bordul mașinii. Cel care ne lovise, un băiat de 20 și ceva de ani s-a dat șmecherește jos de la volan și a venit cu aroganța tinereții, că „ce, bă, ești tare-n gură sau cum?” Îl țineam pe David cu toată forța mea să nu fugă spre el, spre autostradă, și i-am spus că are autism și să-mi lase copilul în pace.

Cu mașina șifonată zdravăn, cu inima frântă de criza lui David, eram doi părinți care încercau din răsputeri să-și păstreze calmul ca să poate scoate un copil din disperare.De ce ne-a lovit? De ce a lăsat Dumnezeu să se întâmple asta. Nuuuu. Eu nu rămân aiciiii! Vreau să plec!!! De ce ne-a loviiit? Cum mai ajung eu la Fierinți???? Cum rămâne cu planul meu? De ce trebuie să trăiesc un necaz atât de mareee?”

Transpira, urla, și eu cu tac-su îl țineam cât puteam: „Dă-mi drumuuuul! Vreau să plec de aiciii!!! Să ne ia cineva de aici mai repedeee. Nu mai rezist!”

Dar unde să pleci când trebuia să fi chemată poliția? Când mașina nu mai mergea, când eram în mijlocul câmpului? Unde? Cum? Minutele treceau și David era din ce în ce mai agitat. L-am urcat cumva pe bancheta din spate, i-am vorbit cât am putut de calm, era era tot un urlet și o lacrimă.

Mașinile treceau și se holbau la noi, unul singur a oprit și ne-a întrebat dacă ne poate ajuta cu ceva. I-am spus că nu are cum, deși aș fi vrut să existe ceva să pot cere unui străin. Florin era praf, și nu din cauza mașinii, din cauza lui fiu-său. În timp ce noi ne vedeam de copil tipul care ne lovise a chema poliția și i-a spus varianta lui cu nonșalanță.

Au venit doi polițiști: unul mai tânăr și unul de semănă cu mine, cred. Cel tânăr, văzând că nu se poate discuta cu noi mi-a spus că el cheamă o ambulanță că vede că nu e copilul bine. L-am implorat să nu facă asta, David nu are nevoie să i se bage ceva în venă să se calmeze, David are nevoie să înțeleagă ce s-a întâmplat și să găsim o soluție să plecăm cât mai repede de acolo.

Îmi era teamă. Rar mi-e teamă când David are o problemă, dar acum timpul trecea și el nu se liniștea deloc. „Hai să vorbim cu cei care ne-au lovit, să vedem ce mașină de spălat au!” m-am trezit spunându-i! E, uite că n-a fost o idee rea deloc. Mașinile de spălat sunt pe lista lui de interes. Ne-am dus la ei și am aflat de unde vin, unde se duc și ce mașină de spălat au, deși se vedea clar că ei nu înțelegeau logica întrebărilor noastre. Le-am sugerat să-și ceară scuze de la copil că ne-au lovit mașina. Când cineva îi greșește lui David e obligatoriu să-și ceară scuze. Doar așa poate face un pas înainte.

„Păi…” „Niciun păi, vă cereți scuze și partea cu vina o stabilește poliția!” Și-au cerut, că au văzut ei ceva în ochii mei că nu au varianta B. Apoi ne-am dus la mașina de poliție să vedem interiorul. Apoi iar a plâns, dar parcă nu mai urla. Plângea, pentru că David nu înțelege de ce i se întâmplă necazuri dacă el este un om bun și corect. Plângea pentru că autismul nu-l lasă să-și controleze toate emoțiile negative. Plângea pentru că întâmplarea astea îl va ține departe de planul lui de a ajunge în Fierbinți.

Într-un final, Florin a putut în sfârșit să dea o declarație despre cum s-au întâmplat lucrurile, platforma a sosit și am privit cu David cum încep lucrurile să se așeze. I-am promis că a doua zi și dacă vine sfârșitul lumii noi tot ajungem la barul lui Bobiță: „dar eu voiam azi…”, suspina el înțelegând în cele din urmă că nu mai putea face nimic să schimbe lucrurile.

Jos pălăria pentru polițistul de la rutieră!

Discuțiile și declarațiile continuau și nu înțelegeam de ce durează atât. Nu știam ce să-i mai spun lui David, de ce nu plecăm odată de acolo. „Hai să vorbim și noi cu un polițist!” zice hotărât copilul meu. S-a îndreptat demn cătrel cel mai copt la vârstă și l-a luat la întrebări și povești: „De ce ni s-a întâmplat nouă asta?”

Polițistul, cu un glas blând, care mi se părea cu nu se potrivește cu toate schemele pe care le făcuse până atunci la locul accidentului a început să-i spună: „Știi, uneori Dumnezeu, ca să ne ferească de un rău mai mare, ne dă să trăim un rău mai mic. Eu sunt polițist la rutieră de mulți ani și am văzut multe accidente. Este minunat că voi ați scăpat cu viață. Pentru asta trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu!”

S-a luminat copilul la față văzând lucrurile din alt unghi. M-am luminat și eu că am găsit un polițist capabil să ajungă la sufletul unui copil cu autism. Copilul meu. Discuția dintre ei a continuat. Fiu-meu a început să-i povestească despre bunicul său polițist, despre tati care e „cel mai bun șofer din lume”, despre faptul că el vrea să fie vatman când va fi mare.

După mai bine de o oră copilul meu zâmbea. Abia atunci mi-am dat voie să scap o lacrimă. „De ce plângi, Georgiana? Stai calmă, o să fim bine, puteam să pățim un rău mai mare. Vezi? Suntem în viață! Asta e tot ce contează și mâine o să mergem la Fierbinți”

Am fost bine. Am dus mașina la poartă cu platforma, stă și acum cu husa pe ea, căci cel care ne-a lovit avea asigurare la City Insurance și acum dosarul este în mâna fondului de garantare al statului român, deci fără mari speranțe de recuperare a daunelor.

Dar nu contează. Contează că suntem în viață, împreună, fericiți, că a doua zi am mâncat mici la barul lui Bobiță. Contează că-n momente de cumpănă am găsit oameni care au rezonat cu David, că băiatul meu a trecut prin două traume și nu am avut nevoie să ajungem la spital ca să ne liniștim. Că a luat notă mare la două examene grele de viață și, poate data viitoare să sărim peste partea cu lacrimi, tremurat, urlete și durere. Sau, poate, nu va exista o astfel de dată și șoferii pe care-i întâlnim vor fi ceva mai atenți.

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa