Scrisoare către copilul meu autist: „David, mama te iubește. Iubirea pentru tine m-a făcut un om mai bun, pentru că tu m-ai învățat cât de importantă e bunătatea și iubirea. Nu știu dacă lumea te va vedea vreodată așa cum te văd eu sau se va holba pe veci la tine considerându-te diferit. Și, până la urmă, ce e așa de rău să ieși în evidență?…”
Dragi „normali”, v-ați putea rupe câteva minute din viața voastră să citiți scrisoarea unei mame pentru copilul său autist? Da, noi suntem cei care uneori coborâm din autobuz că voi țipați unii la alții ori că nu vă puneți căști când râdeți cu poftă la filmulețele pe de TikTok; noi care țopăim de fericire din motive simple, cum ar fi un curcubeu după soare; sunt eu și David- o mamă și un copil care mergem, împreună, la braț cu autismul și nu ne plângem niciodată de nimic.
Puteți să nu mai spuneți că autiștii sunt nebuni?
„Dragul meu copil, știi, nu doar tu ești diferit pe lumea asta. În fond, toți suntem diferți, toți avem doza noastră de…„nebunie”.
M-ai întrebat într-o zi ce înseamnă „nebun” și mi-a fost greu să îți explic pe înțelesul tău pentru că tu ai crescut altfel, tu ai învățat de mic că toți oamenii au ceva bun în ei, că toți merită o șansă, că nu trebuie să-i judecăm, că toleranța ar trebui să fie în cartea ta de vizită. Nu, mamă, tu nu ești nebun. Nebun e poate un om care nu poate vedea magia din ochii tăi, care nu poate înțelege că te poate răni din două vorbe pe care ți le aruncă fără să gândească.
Și nici la „spitalul de nebuni” n-ai să ajungi cât trăiesc eu și nici după aceea. Și știi de ce? Pentru că nu există așa ceva. Spitalul de nebuni e un mit. E o invenție a oamenilor care cred că, dacă s-au născut fără vreo dizabilitate, sunt vreun soi de psihiatrii care pot pune diagnostice după bunul plan într-o stație de autobuz. Există spitale și clinici care tratează pacienți cu diferite probleme de natură psihică ori psihiatrică, dar spitale de nebuni nu există.”
Dacă îți mai spune cineva vreodată că locul tău e la spitalul de nebuni, tu să râzi și să-i spui să-și cumpere un unicorn! E fix același lucru!
„Ei nu te văd așa cum te văd eu. Și cum ar putea, dacă n-au privilegiul să-ți fie aproape în fiecare clipă?”
„Mai știi săptămâna trecută când nu ne-a găsit la Unirii șoferul de la Bolt și a anulat cursa, iar tu ai făcut un atac de panică? Sau când am plecat mai devreme de la școală că mi-ai spus că ai o ceață în creier și riscam să ne întâlnim iar cu panica? Da, aveai dreptate. Uneori oamenii se hobează la noi, uneori tresar, pentru că tu ești mai înalt decât mine, iar eu te țin în brațe pe stradă sau în trasportul în comun ca să te liniștesc.
Și ai rămas cu impresia că oamenii vorbesc despre noi, dar nu este așa. Uneori nu le atragem atenția cu nimic, și atunci ne dau pace. Am învățat multe trucuri, am învățat să „părem normali”, deși uneori îmi amintesc cu drag cât de fericit te făcea să-ți fluturi mânuțele ori să învârți câteva minute fularul.
Ei nu te văd așa cum te văd eu, pentru că nu știu câte sensibilitate se ascunde în sufletul tău, cât de mult te doare răutatea gratuită pe care o vezi în jurul tău, chiar dacă nu-ți este adresată ție. Ei, cei care se hobează la noi, nu vor ști niciodată cum e să ai un suflet atât de pur ca al tău, așa că de-le pace, mamă, nu tu ești „defect”, societatea e incapabilă să se adapteze la felul tău minunat de a fi.
„Mi-ai spus că sunetele îți sufocă mintea și că simți răutatea din oameni. Atunci am înțeles cât de mult doare autismul”
„Mulți habar nu au ce e în sufletul tău, dar vorbesc frumos, din cărți ca și cum te-ar înțelege. Mă întreb câți te-au înțeles când le-am spus că unele sunete ție îți sufocă mintea? Sau că, fără să știi un om dinainte, doar uitându-te la el tu îi simți sufletul?!
Asta nu e dizabilitate, e un dar prin care tu simți totul atât de profund. Unul copleșitor, dar tot dar se cheamă. Noi, oamenii obișnuiți ținem măști pe față, iar tu vezi prin ele, tu citești suflete. Tu ai un simț aparte pe care mulți nu-l au. Asta te va ajuta în viață să ții departe de tine oamenii răi, oamenii care cred că locul tău ar fi într-un spital de nebuni.
Autismul tău, David, nu este o boală, deși unii îl tratează cu pastile, autismul tău este doar un alt mod de a trăi, de a simți și de a vedea lucurile. Unul sensibil, unul în care toate detaliile mici contează și percepi cu toate simțurile tot ce se întâmplă în jurul tău.
Tu nu ești bolnav! Ascultă la mine, tu ești autist și să te iubești așa cum ești. Nu te-aș schimba pentru nimic în lume, chiar dacă tu m-ai schimbat pe mine fundamental. Și-ți mulțumesc pentru asta! Fără tine n-aș fi ajuns omul care sunt azi, crede-mă! Tu m-ai învățat ce n-au reușit toți oamenii pe care i-am cunoscut la un loc.
Știu că te dor sunetele, culorile, mirosurile, neresptectarea regulilor, întâmplările neprevăzute. Iartă-mă că te-am adus pe lumea în care nu totul este în armonie, dar tu încearcă să fii mereu lumină pe unde mergi! Fii TU în lumea în care toți vor să te schimbe! E greu, dar asta e cea mai mare provocare pe care ți-o putea da viața!”
- CITEȘTE ȘI: Ce este autismul? O definiție pe care n-o vei găsi nicăieri, dată de un adolescent cu autism
„Nu. N-o să ne izolăm de lume, chiar dacă asta pare de multe ori cea mai bună soluție”
„Când ai crescut și ai ieșit din globul de cristal pe care îl ridicasem în jurul tău și ți-ai dat seama că nu totul este lapte și miere mi-ai spus că nu vrei să mai ai de-a face cu oamenii, cu lumea cea mare, că te copleșește și o plimbare de câteva ore prin oraș, că sunt prea mulți oameni care se uită urât la tine, că unii vorbesc prea tare ori că sunt prea agitați, că deodată te simți diferit mi-am dat seama că am greșit.
Eu ți-am spus ani la rând numai lucruri bune despre societate. Mereu am crezut că nu e timpul, că mai târziu când vei mai crește vei fi pregătit să afli adevărul, să… Și uite că timpul a venit și ai aflat de unul singur. Iartă-mă, mamă, că te-am mințit! Uneori cred că am super-puteri și pot schimba întunericul în lumină pe unde mergem ca tu să nu suferi. Știi că mami mereu îți spune că încercările prin care trecem ne fac mai puternici. Bine, asta a funcționat în cazul meu.
În cazul tău, încercările prin care treci se transformă în traume. Le ții minte pe toate, în cele mai mici detalii și se reactiveză în mintea ta ori de câte ori ajungem într-un loc în care era gălăgie, în care cineva a țipat, în care era tensiune și nu vrei să mai mergi pe acolo, nu vrei să mai întâlnești anumiți oameni, pentru că tu nu uiți nimic din ce ai văzut, auzit, simțit.
Nu, n-o să ne izolăm de lume, chiar dacă asta pare de multe ori cea mai bună soluție, pentru că lumea asta e și a noastră! E dreptul tău să trăiești în ea, să te bucuri de viață, să găsești locuri și oameni care să te facă să te simți confortabil în pielea ta!”
„Tu să asculți mereu de credința ta în Dumnezeu!”
Era o vreme în care nu înțelegeai de ce se duc oamenii la biserică, de ce sunt așa serioși acolo, ce zice preotul, de ce spunem o rugăciune înainte de masă. Mai știi? Și acum cine nu pleacă de acasă fără „Făcătoarea de minuni”, cruciulița ta de lemn pe care ți-ai luat-o de la Sfântul Spiridon? Cine spune Crezul din tot sufletul duminica la slujbă? Cine se închină de câte ori vede ceva necuvenit pe stradă?
Tu. Tu care ai devenit un copil credincios. Tu care vorbești cu Dumnezeu cum vorbești cu mine. Tu care crezi și speri și te rogi pentru toți oamenii la un loc, să le fie viața mai bună, chiar dacă nu le știi numele.
Credința ta te va ajuta și-ți va rămâne și după ce eu nu voi mai fi. Toți mă întreabă care e planul meu pentru tine în viitorul în care eu nu voi mai fi în viața ta. De ce nu am mai făcut un copil ca să aibă grijă de tine, de parcă ăsta e un motiv să aduci un copil pe lume?! Dumnezeu va avea grijă de noi, de tine, Dumnezeu nu-i lasă de izbeliște pe oamenii buni ca tine, îți va fi alături în fiecare zi a vieții tale. Asta e moștenirea pe care ți-o las: credința.”
„Vei fi mereu o persoană cu autism și te voi iubi mereu pentru asta!”
„Autismul nu se vindecă, David, pentru că nu e boală, așa cum îți spuneam mai devreme. Autismul tău e precum încăpățânarea mea: incurabil! Dar asta nu m-a împriedicat niciodată să te iubesc.
Iubesc modul sincer în care trăiești, te iubesc pentru bunătatea ta fără seamăn, pentru întrebările pe care le pui, pentru modul în care simți tot ceea ce trăiești. Iubesc să mă plimb cu tine cu tramvaiele din București, iubesc stângăciile tale și felul în care mă strigi.
Iubesc planurile tale, iubesc eșecurile tale. Te iubesc din clipa în care te trezești și până-mi spui „noapte bună, mami”. Iubesc să mă trezesc noaptea cu tine când ai un coșmar, te iubesc atunci când ai un atac de panică și inima îți bate cu putere și știu ce să-ți spun ca să te liniștești.
Iubesc literele strâmbe pe care le scrii și modul greoi în care citești și iubesc bucuria cu care înveți lucurile care îți plac cu adevărat. Îl iubesc pe Sonic, pentru că-l iubești tu, iubesc toate aplicațiile din tableta ta. Iubesc semafoarele, mașinele de spălat și toate gadgeturile cu care am umplut casa.
Iubesc luminițele de Crăciun pentru că le iubești tu și nu se sting niciodată din casa noastră. Te iubesc atunci când râzi cu poftă, când plângi plin de durere, când nu te lași până nu afli adevărul. Te iubesc de 16 ani și am de gând să te iubesc zeci de ani de acum înainte. Am să te iubesc atât de mult, încât să te vindeci de tot ce ai suferit vreodată. Da, iubirea vindecă suflete. Când cineva te iubește uiți că ești în statistici la „persoane autiste” și rămâi doar „persoană”. Iubesc totul la tine și tu știi asta! Te iubesc, David! Cu drag, mami”
