Acum un an Luca avea o lună şi câteva zile şi noi ne miram că îşi mişca mâinile şi că părea că îşi ţine capul. Era un pui de om slabuţ ca vai de el, şi mic de se pierdea prin pat. Acum este un tânăr viguros, zâmbăreţ, ştrengar şi alergător de cursă lungă. De
unde anul trecut abia scoteam nasul cu el prin parc purtându-l în marsupiu, acum trebuie doar să îi arătam parcul şi ştie el ce are de făcut. Da, a crescut boracul de nu ne vine să credem. Şi, cum odata cu creşterea nu vin doar poze frumoase, ci vin şi întâmplări noi, iată-mă acum cu copilul în parc sau la locul de joacă de cartier învăţând cum să îi fac faţă micuţului titirez.
Del se duce cu el zilnic pe coclauri. Ea e deja rodată şi ştie când să sară să îl ţină de mână ca să nu cadă, ştie când să îi impună calm limite, ştie când să îl lase să se arunce în gât pe tobogan. Dar eu sunt tămâie la capitolul ăsta. Pentru că din cauza serviciului nu am bucuria de a sta cât mai mult cu Luca, sunt neantrenat la destule capitole. În special la ieşit în parc sunt cu adevărat praf. O fi din cauză că sunt cam timid şi tind să o dau în antisocial, sau poate că sunt cu coada prea pe sus? Nu ştiu. Cert este că detest să ies cu Luca la locul de joacă.
Ieşim amândoi zâmbitori şi încrezători din scara blocului cu capetele în soare. Ne bucurăm amândoi aparent, doar că eu port spaima în sân: iar mergem în părculeţul pentru copii! Fiind la colţul blocului ajungem într-un minut acolo, deci nu mă pot bucura nici măcar de confortul unui drum lung. Intrăm pe portiţa mititică, Luca ridică mâinile în aer şi o ia la fugă. Eu privesc stingher scanând ca un agent secret tot parcul. Localizez inamicii părinţi, inamicii copii şi aleg locul cel mai îndepărtat pentru a pune baza. Mă gândesc că în felul ăsta dorinţa mea de însingurare este clară pentru colegii de parc. Doamnele mame-de-cartier se opresc o clipă din scuipat seminţe lângă leagăn ca să mă privească contrariate. Cine o fi şi ăsta care nu salută şi nu ne povesteşte viata lui şi a copilului încă din timpul salutului?
Nu mă las descurajat de şuşoteli şi îmi prind copilul din urmă. Se îndreaptă rachetă spre grupul select de băieţi mari (patru-cinci ani, dacă nu mai mult). Băieţii se joacă într-o căsuţă de lemn cu nişte titireze cu nume de roboţi. Par a fi mafioţi traficanţi de droguri la cum stau ei acolo, grămădă etanşă peste centrul de interes, asigurându-se că nu apar oportunişti în spatele lor. Dar, surpriză! Crăcănatul meu zâmbitor se 
postează la cam un metru de ei şi se căzneşte oarecum politicos să vadă ce fac băieţii acolo. Ei îl stiu deja șşi nu se supără că le stă în coaste. Mi ţi-l lasă să-i privească după pofta inimii. Ba chiar, dacă pune mâna pe câte un titirez sărit din casuţă îl lasă să îl adulmece rapid până intervin eu prompt şi le dau obiectul înapoi. Băieţii mari sunt cei mai O.K. din parc, ei nu pun întrebări, sunt interesanţi, creativi în jocul lor şi veseli. Sunt mulţumit de primele cinci minute în compania lor, doar că Luca al meu se plictiseşte repede şi se repede la grupul de copii de altă categorie de vârstă (doi-trei ani), păstoriţi îndeaproape de mamele cu seminţe şi de taţii cu chei de Mercedes în buzunarul de la trening. Acum vine greul! Al meu sare curios la maşinuţele lor. Ei, îndemnaţi politicos şi generos de părinţi, dau share la jucărie. Acum eu roşesc mai tare decât toboganul de plastic lângă care suntem.
Eu am un principiu cam exagerat de a nu cere chestii în special străinilor. Sau dacă le cer ceva o fac foarte politicos şi cercetez în mare grabă obiectul dorit şi apoi îl returnez stăpânului. La copii nu merge treaba asta, ei iau pur şi simplu chestii fără să întrebe sau să se grăbească să le returneze. Asadar, mă ruşinez de mă doare sângele din obraji când Luca confiscă jucăriile altora. În momentul ăla scot şi eu arma: Jeep-ul colorat cu roţile asimetrice. Nu rezistă nimeni la el. Cineva sigur îl ia să îl cerceteze. Mă mai liniştesc oleacă pentru că se echilibrează balanţa jucărie-contra-jucărie. Dar tot pe ace sunt pentru că al meu a început să lovească cu maşina băiatului în stâlpul de la tobogan pentru că podeaua era prea moale. Proprietarul priveşte ca un cal împiedicat şi ar vrea să sară la Luca, dar e legat de picioare de educaţie, aşa că îl lasă în pace, încercând să distrugă şi el jeep-ul nostru. 1-0 pentru că al nostru e din plastic rezistent, nu din fier îndoibil ca maşina lui de curse pe care Luca a scăpat-o acum pe jos.
În timpul ăsta, taţii de lângă mine stau aliniaţi şi işi privesc copii pe rând. Se fumează, se aruncă chiştoacele pe langă copii şi se vorbeşte despre casele de la ţară văruite cu greu primăvara asta. Din când în când se mai aruncă câte un „NU!” de îngheaţă toţi copii din parc în poziţia în care i-a prins strigătul. Se dezgheaţă apoi pe rând când îşi dau seama de ţinta nu-ului. Al meu nu aude strigătul şi continuă chiaun să facă chestii.
La un moment dat, fiind încă instabil la mers, Luca pică sub tobogan şi în cădere se loveşte uşor la cap pocnind în acelaşi timp cu putere maşina împrumutată. Se aude o mare bubuitură şi toată audienţa rămâne mută. Parcă stă timpul în loc. Ţigările se opresc momentan din fumegat, iar cojile de seminţe rămân în aer pentru câteva secunde. Toţi cred că Luca a dat cu capul de stâlp şi d-aia s-a auzit aşa de tare. Un tătic icneşte gâtuit: „Auuuu, asta m-a durut şi pe mine!”. Luca se ridică liniştit de jos, eu sar aparent calm să îl ajut. Rămâne câteva secunde tăcut în picioare privind la feţele congestionate ale privitorilor, se sperie de ei șşi începe să plângă. În spatele meu începe un murmur, aud doar „cap”, „rău la cap”, „foarte rău la cap”. Am vrut să le explic că a fost o scamatorie neintenţionată a lui Luca, dar mă las păgubaş. Cert e că i-a trecut plânsul în câteva secunde de ţinut în braţe şi apoi a dat-o iar în râs. Vă daţi seama că audienţa a crezut că mi-a înnebunit copilul de la lovitură de râde aşa.
După ce crocodilul meu se plictiseşte şi de grupa de vârstă doi-trei ani începe să caute copii leat cu el. Aștia sunt simplu de prins pentru că sunt singuri cu părinţii şi pentru că se deplasează greu, fiind mici. Joaca începe şi aici tot cu capturare de jucării, doar că aştia micii nu mai ştiu să rabde. Se plânge ca la Titanic pentru o minge luată de la gură sau vreo maşină colorată. Aici o duc totuşi bine pentru că am o armă bună. Maşina-bici-tricicletă-împinsă-de-om. Toţi bebeluşii tânjesc la ea şi eu pot în sfârşit să zic darnic: „Luaţi, luaţi, nu e nicio problemă, lăsaţi copiii să se joace.” „Mulţumesc, dar are şi el dar nu o vrea” (şi ei se scuză ca şi mine, fiind la fel de jenaţi.) „Nu-i problemă. Şi al meu la fel” (zic zâmbind complice). „Dar câţi ani are al dumneavoastră?” (Pălesc la faţă. E nevorbită, vrea dialog!) „Un an şi-un-pic.” (Zic printre dinţi, cu ochii, chipurile, după copil. Ştiu că aşteaptă să întreb şi eu vârsta copilului ei şi să îmi spună că al ei e mai mic şi că abia i-a trecut răceala şi că acum se simte mai bine. Ştiu că vrea să îşi verse păsurile dar nu pot să mă bag în discuţii aride, lângă leagăn în părculeţ. Să îşi facă grup pe facebook dacă vrea dialog social. Eu sunt un speriat antisocial care vrea să se joace în linişte cu copilul lui.)
Îmi place să ies cu Luca în Herăstrău la ore la care nu prea este nimeni şi să îl las să alerge pe iarba aia multă şi sănătoasă de la intrare. Atunci sunt şi eu liniştit iar el fericit de se tăvăleşte la propriu prin ţărână. Ştiu că cei mici până în vreo doi, trei ani nu au nevoi sociale şi bănuiesc că am aceeaşi vârstă cu fiul meu. Nici eu nu simt nevoia. Mai ales când văd toţi vorbăreţii care scuipă seminţe pe lângă copil şi care aruncă chiştoacele de ţigară pe terenul de joacă nu prea îmi arde de făcut amiciţii noi. Eu m-am jucat când eram mic în iarba din curtea de la ţară. Eram fericit în izolarea mea. Cred că şi acum am rămas la fel.
Foto: Dedi Grigoroiu
