Știți video ăla în care mama și tata își petrec cu privirea înduioșată, din pragul ușii, copiii care pleacă la școală, în prima zi după vacanță? Și după ce se îndepărtează suficient, dansează un dans al bucuriei, cu câte o sticlă de vin și un pahar pe care le țineau la spate? Eu sunt aia, doar că nu-s părintele, sunt bunica. Nu beau, dar dacă aș bea, luni dimineața așa aș face și eu!
Vara asta a fost prima vacanță a Victoriei în care n-a avut tot timpul cu cine să stea, așa că a stat și la mine. Că în alea de Crăciun și de Paște a fost și maică-sa în vacanță, așa că n-au fost probleme de organizare. Doamne, cum a fost vara astaaa! Și încă nu a stat la mine în fiecare zi, că azi nu mai avea cine să scrie textul ăsta…
Fiică-mea lucrează la un after-school care are și program de școală de vară. Din iunie până în septembrie programul ei este haotic. Că intră personalul în concedii prin rotație, că se mai fac schimburi de tură după cum mai au fetele nevoie, treburi de-ale lor. Așa că uneori a lucrat de la 7 dimineața până la 13.30, alteori de la 10 la 16 iar alteori de dimineață până seara.
Marea problema este că nu sunt la pensie!
Au mai fost și zile în care au avut activități gen mers în excursii, în parc, la piscină. Ei bine, în aceste condiții, chiar dacă teoretic o putea lua și pe Victoria cu ea, uneori lucrul acesta era destul de complicat sau chiar irealizabil. Fie pentru că fiică-mea trebuia să fie 101% implicată în supravegherea copiilor și să răspundă nevoilor lor, fie pentru că a o lua și pe Victoria cu ea ar fi fost obositor pentru copilă, care are un program bine stabilit și respectat, de trezire dimineața, masă, joacă și somn de prânz. Așa că a luat-o cu ea doar de câteva ori, atunci când condițiile pe care i le putea oferi „se pupau” cât de cât cu rutina ei. Pentru celelalte zile, subsemnata și-a mâncat ficații. Cruzi. Și nu pentru că Victoria ar fi un copil care să creeze probleme, ci pentru că rutina mea de adult activ este însăși problema. Ehehe, dacă ar fi creșele deschise și vara…
.„Câinele apuca să mănânce după plimbare, eu nici măcar să beau cafea”
Balamucul începea dimineața la 7, când mă trezesc ca de obicei să-i administrez câinelui tratamentul și să-l scot la plimbare. O plimbare pe care a trebuit să o înjumătățesc, pentru că la opt și jumătate îmi aducea ginerele fata. Iar până atunci mai erau destule de făcut. Câinele apuca să mănânce după plimbare, eu nici măcar să beau cafea. C-așa-i în tenis…
Pentru că vara asta a fost atât de fierbinte, de cum preluam fata, plecam la plimbare. Cât se mai putea respira. Că mai târziu, pe vipia aia, m-ar fi cules SMURD-ul de pe caldarâm și rămânea fata (la propriu) pe drumuri. Într-o zi își dorea să mergem să-i cumpar covrig cu semințe, în alta să ne plimbăm cu autobuzul. Asta cu autobuzul era cea mai bună variantă, că stăteam la răcoare, în aer condiționat. Alteori avea poftă de tramvai. Am primit și o sfântă amendă pentru că, luându-mă cu copilul, am uitat să validez cardul. Nu mai contează.
În altă zi băteam magazinele din împrejurimi căutând păpuși-bebeluși pentru uriașa ei colecție. În altă zi inspectam grădinile blocurilor ca să găsim pisici sau să hrănim porumbeii cu covrigi. A vrut în parc, a vrut cu vaporașul, a vrut la cabinetul veterinar din apropiere și la florărie. Să-i cumpăr flori. Neapărat roz sau mov. Nu că îmi cerea tot felul de lucruri era problema, ci faptul că umblam bezmetică pe străzi când trebuia să fiu în fața laptopului și să lucrez. Că simțeam cum mă presează timpul de mă strivește. Ehehe, dacă ar fi creșele deschise și vara…
Cum să lucrezi cu un copil mic în casă? Cum?!
De bine, de rău, pe la zece jumate – unsprezece reușeam să intrăm în casă. O rugam cu cerul și cu pământul: „Vic, Lala trebuie să muncească, să scrie, ca să avem bani să cumpărăm bebeluși, covrigi, flori, brățări, înghețată și pepeni. (Asta e manipulare pe față, știu!) Tu stai în pat și te joci cu Elsa ori colorezi, și Lala scrie. Puțin. Și după aia sărim în pat amândouă.” „Da!” Ditai femeia în toată firea ce sunt, o credeam. De fiecare dată.
Nici nu apucam bine să deschid un fișier, că mehenghenița se pornea: „Lala! Laaaaaala! Apă. Dă apa!” Dă-i apa. Așează-te din nou, cu speranța că măcar introducerea o poți scrie. „Lala?! Vleau pepene.” Taie pepene, scoate sâmburii, pune cuburile în castron, dă-i. „Nuuuu! Ma miși!” Taie-le mai mici. Așează-te la birou, scrie un rând și jumătate. „Lalaaa! Nu oșu! Gaben!” „Nu am, Victoria, pepene galben! Când te-am întrebat, la magazin, ai zis roșu!” „Nuuuu! Pepene gaaabeeen!” Îmbracă-te, îmbracă și fata, că doar n-o lăsam singură în casă, mergi la magazin și cumpără pepene galben. Taie, curăță, dă-i. „Victoria, stai în pat, mănâncă pepene. Uite, îți dau drumul la desene puțin, lasă-mă să beau și eu cafea și să fumez o țigară, că deja mă iau nervii.” „Nu voieeeee! Nu fafea, nu sigaa, nu bun! Afală!” Ia uite și la asta, mă dă afară din casa mea… „Bine, atunci mă lași să lucrez?” „Da!” Al câtălea „Da”? Ehehe, dacă ar fi creșele deschise și vara…
Multă răbdare și rezistență mare
Până la pranz nu apuc sa fac mai nimic. Aș fi pus un rând de rufe la mașină, dar renunț. Pe la unu și jumătate o să meargă la somn și nu vreau să fie zgomot. Destul că stau la parter, la stradă – bine că măcar una adiacentă, nu la bulevard – și trec mașini, că în capătul blocului e intersecție și se luptă șoferii în claxoane, care are prioritate. O să bag diseară la spălat, dacă nu mă iau cu munca și uit. Că și ieri am vrut. Și alaltăieri.
E mâncăcioasă și trag nădejde că apuc să lucrez cât mănâncă ea de prânz. Și ca să împușc doi iepuri dintr-un foc, îi dau castronul în pat, ca eu să scriu la birou, în aceeași cameră cu ea. E liniște, Doamne ajută! Scriu ceva, nu mult, dar scriu. Realizez că nu aud zgomotul linguriței în castron. Mă întorc și mă uit. Castronul e gol. Ca privirea mea. Jumătate din el e în pat. Cealaltă jumătate, pe ea. Schimbă lenjeria. Fă-i duș copilului care miroase ca o incintă de cantină. „Vleau cu foi!” Vrea gel de duș care are pe etichetă flori. Nu am, dar rezolv. Iau recipientul și desenez cu markerul flori pe el. Mare lucru…
Vrei-nu vrei, te transformi: te pui lângă copil și dormi
Vine ora de culcare, în sfârșit. Cu ritualul ei. O poveste. Asta e simplu, o inventez. Se cațără pe mine ca o maimuță, cu un picior, și își trece brațul pe după gâtul meu. „Nașpa… Cum o dau eu pe asta jos de pe mine fără să mă simtă?!” Stau împietrită ca să intre în somnul ăla adânc. Mă ia și pe mine, ce mă fac?! Arunc o privire spre laptop. A intrat în stand-by. „Ce faci mă, dormi și tu? Asta e, dormim.”
Mă trezesc după o oră și jumătate, Vic încă doarme, dar nu mai e pe mine. Doamne, cât timp am pierdut! Mă extrag din pat prin rostogolire, cu dinții încleștați, și mă scurg prin alunecare. Am reușit! Îmi iau laptopul și mă duc în bucătărie. Trag ușa dormitorului după mine. Victorie! O să lucrez! Și chiar lucrez, vreo 20 de minute. O aud scâncind. „Laaa-laaaa…” A trezit-o câinele care râcâia la ușă ca să intre în cameră. Doamneee, o iau razna! Nu și-a făcut somnul, acum n-o să mă înțeleg cu ea, nimic n-o să-i convină. Ehehe, dacă ar fi creșele deschise și vara…
Rezist! Fără haștag
Mă duc să o iau cu binișorul. Dar ce vad?! Patul e ud! Am uitat să-i pun un scutec nou înainte de culcare, a băut multă apă, a mâncat și pepene, a refulat scutecul… Și nici măcar nu am terminat de scris articolul. Pe la patru și jumătate o să vină maică-sa să o ia, și când oamenii se pregătesc să închidă „prăvălia”, eu abia o deschid. O să mă apuce cam două noaptea, că am și altele de făcut, în afară de scris. Cum ar fi să mănânc de prânz (sic!), să mă ocup de câine, să încropesc ceva pentru prânzul de mâine, să fac un duș și să beau cafeaua aia de dimineață, care îmi va fi mai de folos acum, seara.
Azi m-am uitat în calendar și am respirat adânc. Mi-am umplut plămânii de aer, am închis ochii și am văzut cu cei ai minții, limanul: LUNI E 9 SEPTEMBRIE! Se deschid creșele! Go, Victoria! Go, go, go!
