Tata DA și mama NU

TOTUL DESPRE MAME


Ghid de supravie
țuire în cazul în care părinții au păreri diferite despre creșterea copiilor. 

Contrariile se atrag? Când părinții au păreri diferite

E momentul să mai desconsiderăm un mit, cel al contrastelor care e minunat să se atragă. Dacă zici alb și negru, plus și minus, cald și rece, yin și yang, sunt noțiuni vagi și fără niciun impact în viața reală. Blond și brunet, melancolic și glumeț, visător și realist, deja au potențial romantic. Calm și agitat, depresiv și vesel, optimist și pesimist, haotic și ordonat, egoist și altruist sunt deja altceva… Hmm, e cam greu să le vezi împreună pe termen lung. Oricât de cool și atractiv ar fi să încerci să faci pereche cu o persoană totalmente opusă, în cazul în care ai de gând să faci și să crești un copil cu acea persoană, tot pionieratul s-ar putea întoarce împotriva ta. Sau vorba aia din batrâni, ai grijă ce-ți dorești!

Ce facem când părinții au păreri diferite? Cartea Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte vine cu câteva răspunsuri. 

Uneori e mai bine ca părinții să nu aibă păreri diferite

Băiat sau fată? Nume tradițional sau nume la modă? Alăptat sau hrănit cu biberonul? Înțărcat treptat sau brusc? Trimis la grădiniță sau ținut acasă cu bona? Luat în vacanță cu părinții sau lăsat cu bunicii? Direcționat către arte sau către știință? Și exemplele pot continua, mai ales atunci când părinții se ascultă mai mult pe ei și țin cont mai mult de propriile lor neîmpliniri decât de dorințele copilului. Nu puține au fost cazurile când apariția unui copil a cutremurat relația dintre părinți atât de tare încât aceasta, biruită de talazurile incompatibilității, s-a prăbușit cu fatalitate. E adevărat, nu e musai și e și greu ca doi parteneri să fie identici, însă cât de cât o concordanță asupra felului de a vedea viața de familie vă va scuti de multe conflicte în viitor. Ele vor apărea, cu siguranță, dar se va găsi mai ușor o cale de rezolvare.

Soțul meu este dintre acei părinți implicați

Eu și soțul meu ne-am cunoscut în urmă cu destui ani la serviciu și ne-am plăcut reciproc imediat. Avem deci cel puțin un lucru în comun. Peste tot auzeam că ce bine ne potrivim și cât de bine semănăm ca personalitate. Nu după mult timp am și început să lucrăm împreună. Adevărul este că nu ne-am înțeles profesional chiar de la început, nu împărtășeam aceeași viziune. Mă enerva că avea prea multe păreri, mi se părea că nu mă lasă să experimentez cât vreau și că mă înfrânează, el îmi reproșa că nu îmi optimizez acțiunile și că pierd timp, mereu mi s-a părut că avem stiluri de lucru diferite. Însă, în timp, am reușit să colaborăm cumva. Nu știu exact cine după cine s-a șlefuit, cert este că acum el este omul meu de bază și din punct de vedere profesional. Nu îmi imaginez cine m-ar putea înțelege mai bine. Ar fi trebuit să îmi dau seama că firea lui analitică și foarte responsabilă va fi o piatră de hotar pe care va trebui s-o iau în calcul ani mai târziu, după apariția copilului. Soțul meu e unul dintre acei tați implicați și mereu interesați de ceea ce se întâmplă în evoluția copilul lor. Și, bineînțeles, opiniile lui precise nu au încetat să apară, intrând, bineînțeles, în contradicție cu opiniile mele. Din cuplul matur și sudat al prezentului, ne-am trezit de multe ori aruncați în timp la începuturile relației. Când fiecare își scotea colții, disputând principii și valori fără nicio miză. Ei, de data asta miza e educația copilului. Povestea e cât se poate de clasică: mama e mai permisivă, tatăl e mai strict. Mama e pe haos și rebeliune, tatăl e pe disciplină.

Când părinții au păreri diferite…ies scântei

Iată un mic studiu de caz. Când copilul nostru avea în jur de 4 ani, soțul meu a simțit că e momentul să îi introducem niște activități, că prea lâncezește. Inițial am fost de acord. Nu doar pentru că eram curioasă cum va decurge acțiunea, ci și pentru că încurajez orice pornire tată-fiu de a petrece timp împreună. Până să mă dezmeticesc, soțul meu își luase treaba în serios și deja cumpărase niște cărți pentru preșcolari. Copilul meu se chinuia să lucreze din ele, atent supravegheat de tată, tot felul de exerciții zilnice, cu mintea rătăcită printre mașinuțele împrăștiate prin toată casa. Vă spun sincer, primul cui a fost în legătură cu faptul că a ales EL cărțile și nu eu. Se știe că eu sunt responsabilă în casă cu materiale educative. Apoi, nu mi s-a părut că funcționează sistemul cu recompense pe care îl adoptase. Copilul era numai cu mintea la recompensele de după exerciții. Nu mi s-a părut că e în regulă nici sistemul cu pedepse de genul „dacă nu ești atent la ce facem, îți iau câte o mașinuță”. Plus că mi se părea prea sever, prea tenace, prea insistent cu niște lucruri total inutile în acel moment. Și bineînțeles, toate aceste nemulțumiri i le-am adresat, mocnind de furie, soțului. Mi se părea că face experimente cu copilul MEU și mă enerva atât de tare încât ajunsesem să regret că e așa de implicat în creșterea lui. 

Am reușit să discutăm

Din fericire, perioada asta nu a durat mult și soțul meu și-a dat seama singur că nu funcționează și că, dacă băiețelul nostru învață anumite lucruri înainte de vreme, le uită imediat pentru că nu are ce să facă cu ele. De asemenea, a ajutat mai mult să îi explic punctul meu de vedere cu argumente și eventual cu exemple descrise în cărțile de puericultură pe care le am în casă. I-am spus că e bine să nu grăbim lucrurile. Să-l lăsăm acum pe băiețelul nostru să se joace non-stop. Să nu îl forțăm și să prindă ură pe studiu. Să îl lăsăm să își descopere singur nevoia de a afla mai mult, încurajată fără nicio recompensă. Opiniile soțului meu stau iarăși în picioare, că de exemplu că cel mic nu are nicio disciplină și nu peste mult timp, la școală, va suferi un șoc și nu se va adapta, că e important să știe literele și cifrele înainte de școală pentru că învățătoarele au deja așteptări în clasa I, că mai bine să ne ocupăm noi acasă de el decât să ne lăsăm în baza grădiniței. Pentru că suntem doi oameni cu personalități complementare, până la urmă nu a fost atât de complicat să ajungem la un acord. Am hotărât că nu vom renunța la partea educativă, însă vom schimba metoda și frecvența. Iar exercițiile se vor numi „jocuri” sau „activități”.

Deși soțul meu are în continuare alt stil decât al meu, și, în comparație cu permisivitatea mea ar putea trece drept sever, se manifestă cu foarte mult calm și răbdare și știu că aduce doza de disciplină de care copilul va avea nevoie mai târziu. Și, după cum era previzibil, relația dintre el și copil e foarte strânsă. Cel mic simte nețărmurita dragoste care îi vine de la tată.

Diferențele de opinie nu sunt întotdeauna un bau-bau

În concluzie, diferențele de opinie nu sunt întotdeauna un bau-bau. Contează care sunt limitele lor, cum le faci față și cât sunt de descurajante și dezamăgitoare pentru celălalt. Când partenerii sunt diferiți, există și diferențe de opinie în legătură cu ceea ce se petrece în jurul lor. De aceea ar fi bine ca măcar în punctele esențiale ale vieții (valori, planuri de viitor, abordarea unor situații limită) să existe concordanțe. Dacă încă nu sunteți părinți și nu vă puteți da seama cum v-ați înțelege cu partenerul în marele proiect – copilul – provocați-l cu proiecte mai mici (să fim baby-sitteri pentru nepoțica, să adoptăm un animal, să vizităm o mătușă bătrână și bolnavă, sau din alt registru: să organizăm împreună un eveniment în familie, să ne implicăm într-o afacere comună etc). Astfel veți afla dacă puteți lucra împreună, dacă aveți abilități organizatorice complementare, dacă vă implicați cu aceeași dedicație, dacă empatizați, dacă gestionați bine momentele tensionate și dacă aveți răbdare să găsiți o soluție care să împace pe toată lumea.

Ce facem când părinții au păreri diferite? Cartea Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctele de părinte vine cu câteva răspunsuri. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa