După naștere, pentru următorii 2 ani, începe o îndrăgostire totală de copil. Gen luna de miere la puterea a cinșpea. Te exaltează chiar și superbul și mult-păzitul lui căcuță. Ți se pare cel mai special copil din lume. Îi faci poze și în somn. Îi păzești minutele, să nu treacă o interjecție nesărbătorită sau un sughiț netratat. Ești fericit că ai a doua ocazie să te simți special și din nou la un început promițător și neîntinat de drum. Că doar a iesit din tine.
După 2 ani, ar trebui să treci la o altă fază a iubirii – aceea în care constați, încet-încet, că sunteți două ființe distincte, nesimbiotice; că fiecare își aparține. Copilul tău e diferit de tine, nu ești posesorul lui.
La fiecare alt prag de vârstă, înveți, dacă ești un adult sănătos, să îi dai drumul câte puțin. Să îi dai drumul de sub pălăria umbroasă a ego-ului tău, chiar și când acesta ia forme aparent drăguțe: mândrie, protecție, iubire declarată de cinci ori pe zi, micromanagement al timpului, ambiții academice atent planificate.
O să înveți, cu timpul, să îl lași să aibă:
– prima respingere neîndulcită de tine;
– prima durere fără niciun calmant;
– primul conflict rezolvat singur;
– primele lacrimi neșterse de tine;
– prima excursie sau tabără fără tine la „noapte bună”;
– prima plecare singur la școală, cu traversări de teribile și zgomotoase intersecții;
– primele note proaste fără patima proiecțiilor dezastruoase;
– primul ieșit singur în oraș;
– prima ședere peste noapte la prieteni;
– prima călătorie singur;
– primele lucruri niciodată spuse ție;
– primul sărut;
– prima trădare;
– primul mutat de acasă;
Etc.
În părinteală, e la fel de important să știi când să te dai la o parte pe cât de important este să fii acolo pentru el.
Sunt mereu în preajma unor copii extraordinari peste care atârnă greu umbra unui părinte care nu a știut să se mai dea un pas sau doi înapoi la momentul oportun.
Ce produce asta în copil: anxietăți, inadecvări, ridicol, neînțelegerea semnalelor sociale din jur, autovictimizare, toleranță redusă la frustrare, nevoie bolnăvicioasă de atenție, lipsă de atenție și reziliență, excludere din grup, lipsă de empatie, de autonomie etc.
Toate se pot rezolva. Nu sunt boli. Și toate depind, într-o oarecare măsură, de puterea adultului de a avea o viață proprie în afara copilului, satisfacții și bucurii autonome de el.
E un lucru straniu că trebuie să crești odată cu el: să ieși din starea de îndrăgostire oarbă, să te vezi ca pe o ființă distinctă de el, capabilă să se încarce singură, nu din copil, capabilă să aibă încredere, capabilă să accepte că va avea propriile dureri, propriile urcușuri de unul singur.
După ce stabilești asta în conștiința ta și te autoliniștești că așa este sănătos și natural, abia atunci poți spune că ai grijă de copil. După ce ai grijă să nu mai ai atâta grijă. Pas cu pas.
Îți recomandăm să te uiți și la acest video
