Am fost învățate să credem că, la fel ca și sacrificiul de sine, iertarea e o virtute și că ar trebui să acordăm iertarea în mod necondiționat, nediscriminatoriu, oricui ne-a greșit vreodată. Cu atât mai mult propriilor mame. Auzim de multe ori „trebui să ierți”, „trebuie să vă împăcați, să treci peste”. Adevărul e un pic mai complicat de atât.
Deși atunci când auzim cuvântul „mamă”, acesta ar trebui să ne ducă cu gândul în mod automat la blândețe și duioșie, realitatea nu este aceasta pentru toate femeile. Există o diversitate foarte mare de relații mamă-fiică.
Abuzul emoțional – realitatea multor femei care trec ușa cabinetului
De exemplu, unele mame au trăit deconectate de fiicele lor, neglijându-le din punct de vedere emoțional. Alte relații se situează într-o zonă și mai întunecată, de mame abuzive care și-au agresat emoțional fiicele ani de-a rândul și care le-au distrus stima de sine sau șansa de a-și împlini potențialul și de a avea vieți împlinite. Majoritatea nu conștientizează cât rău au generat și uneori continuă să o facă și în prezent. De aceea, pentru multe femei, mamă este sinonim cu abuzul emoțional, în multitudinea lui de forme: șantaj, amenințare, inocularea vinovăției, dominare, subjugare, control, rușinare, umilire și lista poate continua. Chiar dacă nu ne place să vorbim despre lucrurile acestea, e realitatea multor femei care trec pragul cabinetului meu.
Pentru psihicul fraged al unui copil, retragerea afecțiunii e echivalentă cu moartea
Uneori, abuzul emoțional este realizat foarte subtil, greu detectabil, sub forma ironiei și a sarcasmului, sau are forme și mai perfide cum e silent treatment-ul – tăcere ca pedeapsă, gaslighting-ul – care îl face pe celălalt să pună la îndoială propria realitate, propriile amintiri și percepții sau retragerea afecțiunii, care pentru psihicul fraged al un copil e echivalentă cu moartea, pentru că dacă nu mai primești afecțiune ești respins, iar dacă ești respins de cei de care depinzi în totalitate, nu mai ai pe cine să te bazezi ca să supraviețuiești.
Acesta este și motivul pentru care adesea copiii renunță la autenticitate în favoarea acceptării, trădându-se și abandonându-se pentru apartenență. Ce e important de punctat este că abuzul nu e doar ceea ce faci, ci și ceea ce nu oferi, deși ar trebui să o faci – atenție, afecțiune, acceptare, iubire etc.
Abuzul e abuz indiferent din partea cui vine
Așa că a-i cere unei persoane care a avut o asemenea poveste de viață să își ierte mama pentru că „așa trebuie” ar însemna să îi invalidezi experiențele trăite, să pui presiune pe ea să își agreeze agresorul și să fie, cumva, de acord cu el, deci să îi negi realitatea, o realitate pe care a trăit-o ani de-a rândul. Abuzul e abuz, indiferent din partea cui vine acesta și nu putem șterge cu buretele suferința pe care a cauzat-o.
Dacă cineva ne spune că nu poate ierta, avem tendința să sărim pe el cu argumente explicându-i de ce e atât de important să o facă. Acolo nu e decât nevoia noastră de superioritate morală, de a ne simți mai buni decât el și mai bine cu noi înșine. Însă nu avem niciun drept să dăm indicații despre ceva atât de profund și de intim și în niciun caz nu e în regulă să judecăm.
Nu trebuie să ne simțim datori să dăm explicații nimănui. Pentru că nimeni nu a trăit viața noastră, în afară de noi
Categoric, toate mamele au făcut greșeli în ceea ce ne privește și este absolut sigur că le vom face și noi cu copiii noștri pentru că ne aflăm în postura umilă de oameni. Putem considera acceptabile greșelile mamelor noastre sau, dimpotrivă, de neiertat. Depinde de fiecare să decidă, pentru sine, dacă poate să ierte, dacă a venit momentul acela sau încă nu. Iertarea nu e ceva punctual, ci e un întreg proces psihologic care se desfășoară în etape și care nu se termină niciodată cu adevărat, la fel ca și cunoașterea de sine, de exemplu.
Putem face pași în direcția iertării cuiva, reușim să parcurgem din acest drum din ce în ce mai mult, dar este posibil să nu ajungem niciodată la o destinație finală. Cred că scopul e procesul, nu destinația. Oricum, pentru liniștea noastră, e important ca măcar să luăm în considerare să ne angajăm pe acest drum. Și să ne adaptăm pe parcurs. De iertare beneficiază foarte mult cel care inițiază acest proces, pentru că a menține ostilitate față de o persoană pe termen lung presupune niște costuri emoționale uriașe.
Totodată, e important să acceptăm că pentru multe femei momentul iertării în relația cu o mamă abuzivă nu a venit încă sau poate că nu va veni vreodată, iar asta e o experiență foarte personală, profundă și intimă, pentru care nu trebuie să ne simțim datori să dăm explicații nimănui. Pentru că nimeni nu a trăit viața noastră, în afară de noi.
Monica Popa este psihoterapeut cognitiv-comportamental și trainer, cu experiență în lucrul cu femei, mame și cupluri. Activitatea ei este dedicată promovării sănătății emoționale materne și conștientizării impactului pe care îl are sprijinul psihologic în perioada maternității. Recent a publicat cartea „Mame suficient de bune” – o lucrare dedicată tuturor femeilor care, odată devenite mame, se confruntă cu îndoieli, vinovăție, presiuni sociale și teama că „nu sunt destul de bune”. Cartea e disponibilă AICI.
