Copiii se întorc în bănci și, odată cu ei, ne întoarcem și noi, părinții, la programul și rutinele de școală. Pentru mulți tați asta înseamnă că, după liniștea relativă a vacanței, redeschidem mica firmă de transport persoane, cu un singur client, de obicei foarte pretențios, care nu plătește, rareori este gata la ora stabilită și își amintește că a uitat ceva acasă abia când ajungeți aproape de destinație.
Ca tată, simt începerea școlii în alarma care sună din nou foarte devreme, în traficul haotic din București și în negocierile de dimineață. Ca psihoterapeut, o percep puțin diferit. În perioada asta reapar în cabinet întrebările părinților: „Dacă nu se adaptează?”, „Dacă nu-și face prieteni?”, „Dacă plânge când îl las la grădiniță?”, „Dacă nu se descurcă?”. Și mi se pare interesant că vorbim foarte mult despre cum se adaptează copiii la începutul școlii și mult mai puțin despre cum ne adaptăm noi. Pentru că, odată cu primul clopoțel, nu se schimbă doar programul copilului, se reorganizează o familie întreagă.
Tatăl-șofer și revenirea la logistica de război
Ca tată, una dintre cele mai evidente schimbări pe care le simt odată cu începutul școlii este revenirea la program. În vacanță mai negociezi o oră de culcare, mai pleci dimineața cu zece minute mai târziu, mai uiți ce zi a săptămânii este. În timpul școlii, ora de trezire nu este deschisă negocierii.
Dimineața începe din nou cu trezitul, micul dejun, ghiozdanul și clasica întrebare „Ai luat tot?”. De obicei răspunsul este „Da”, până când, la jumătatea drumului, aflăm că „tot” nu includea echipamentul de sport, caietul de matematică sau proiectul care trebuie predat chiar în dimineața aceea. Urmează traficul, școala, serviciul, apoi traseul invers: luat copilul, dus la fotbal, engleză, înot sau unde mai trebuie să ajungă în ziua respectivă. Uneori am senzația că, în timpul școlii, una dintre principalele noastre ocupații este să conducem contra timp de colo, colo, prin traficul aglomerat.
În spatele acestei logistici există o problemă mai serioasă: cine ține în minte toate lucrurile care trebuie făcute? Cine știe când este ședința cu părinții? Cine citește mesajele de pe grupul clasei? Cine știe că marți trebuie tricou alb, miercuri sunt necesare două cartoane colorate, iar vineri copilul trebuie să ducă la școală un obiect care să reprezinte toamna? În multe familii, această încărcare mentală rămâne în continuare în mare parte la mamă. Tatăl se implică, dar uneori într-o formă care sună cam așa: „Spune-mi ce trebuie să fac și fac”. Problema este că și a ști ce trebuie făcut este, în sine, o muncă.
Începutul școlii poate fi, din acest motiv, un moment bun pentru o renegociere în cuplu. Nu doar cine îl duce și cine îl ia, ci cine își asumă responsabilitatea pentru anumite zone din viața copilului. Altfel, riscăm ca unul dintre părinți să devină managerul familiei, iar celălalt un angajat foarte bine intenționat care așteaptă instrucțiuni.
„Tati, nu vreau să merg”
Dincolo de logistică, există însă o adaptare mult mai importantă. Unii copii așteaptă școala cu nerăbdare, alții mai puțin. Pentru un copil care începe grădinița poate apărea frica de separare. Pentru unul care intră în clasa pregătitoare, teama de un mediu complet nou. Pentru cei mai mari apar alte întrebări: Dacă nu-mi fac prieteni? Dacă ceilalți râd de mine? Dacă doamna nu mă place? Dacă nu mă descurc?
Ca părinți, avem adesea un reflex foarte puternic atunci când vedem anxietatea copilului: vrem să o facem să dispară. Iar noi, tații, cred că putem fi în mod special tentați să intrăm în ceea ce aș numi „modul de rezolvare a problemei” și venim imediat cu mesaje de genul: „N-ai de ce să te temi.” „O să fie bine.” „Hai, că doar ai mai fost la școală.” „Nu te mai gândi la asta.” Intenția este bună, încercăm să-i transmitem copilului siguranță, numai că uneori, fără să vrem, mesajul care ajunge la el este altul: ceea ce simți nu ar trebui să simți.
În cabinet întâlnesc frecvent adulți cărora le este greu să stea cu propriile emoții tocmai pentru că au învățat foarte devreme că frica trebuie eliminată, tristețea depășită repede, iar vulnerabilitatea ascunsă. Un copil speriat nu are întotdeauna nevoie ca tatăl lui să-i demonstreze că frica este nejustificată. Uneori are nevoie mai întâi să audă: „Înțeleg. E greu să mergi într-un loc nou și să nu știi ce se va întâmpla.” A valida frica nu înseamnă însă să-i dăm dreptate anxietății și nici să încurajăm evitarea. După ce copilul se simte înțeles putem merge mai departe: „Hai să vedem ce te sperie cel mai tare și ce putem face.” Este o diferență mică în cuvinte, dar una mare pentru copil pentru că îi spunem că poate face față unei lumi care uneori este înfricoșătoare și că nu trebuie să facă asta singur.
Când frica lui devine frica noastră
Lucrurile devin și mai interesante atunci când anxietatea copilului se întâlnește cu a noastră. O situație care poate să apară este când copilul vine acasă și spune: „Astăzi n-a stat nimeni cu mine în pauză.” Însă când el ne povestește despre o pauză proastă, mulți dintre noi putem începe deja să vedem un copil exclus din colectiv. Sunt și alte exemple. Profesorul ne spune că nu s-a concentrat suficient la o activitate. În câteva secunde, mintea părintelui poate ajunge de la o observație banală la întrebări despre performanța școlară și viitor. Copilul are un conflict cu un coleg și simțim imediat nevoia să intervenim, să sunăm, să aflăm ce s-a întâmplat și să reparăm lucrurile. De aceea, una dintre întrebările pe care cred că merită să ni le punem este: cât din ceea ce simt acum aparține copilului meu și cât îmi aparține mie?
Pentru că odată cu copilul nostru ne întoarcem uneori, fără să vrem, la propria școală. Tatăl care a fost un elev foarte bun poate simți o neliniște disproporționată în fața unei note mici. Cel care a fost marginalizat poate deveni extrem de vigilent la orice semn că fiul sau fiica lui ar putea fi respins. Cel care a crescut cu un tată autoritar poate descoperi că spune exact lucrurile pe care jurase cândva că nu le va spune propriului copil: „Pe vremea mea nu exista așa ceva”.
Sau poate merge în extrema opusă și încerca să îndepărteze din calea copilului orice obstacol pe care el însuși a fost obligat să-l depășească singur. Niciuna dintre reacții nu ne face părinți răi, dar este important să le recunoaștem. Copiii noștri nu trebuie să repare copilăria noastră și nici să retrăiască școala în locul nostru.
„Trebuie să învețe să se descurce”
Mai există o idee pe care o aud destul de des de la tați și pe care, într-o anumită măsură, o împărtășesc: nu putem să ne protejăm copiii de toate. Viața îi va pune inevitabil în situații dificile. Vor pierde, vor fi respinși, vor lua note proaste, vor întâlni oameni care nu îi plac și vor avea momente în care nu se vor descurca atât de bine pe cât și-ar dori. Și atunci apare tentația de a-i „pregăti pentru viață”, de a-i căli.
În principiu, este adevărat. Doar că există o diferență importantă între a-i permite copilului să treacă printr-o dificultate și a-l lăsa singur emoțional în acea dificultate. Reziliența nu înseamnă să nu-ți fie frică, nu înseamnă nici să nu plângi, să nu ceri ajutor sau să înveți cât mai repede că viața este grea. Un copil devine rezilient atunci când descoperă, treptat, că poate trece prin lucruri dificile fără să se prăbușească, iar pentru a învăța asta are nevoie, paradoxal, de suficientă siguranță. Rolul nostru nu este să alergăm înaintea lui și să îndepărtăm fiecare piatră din drum, dar nici să rămânem în spate spunându-i că trebuie să se descurce pentru că viața nu îl va menaja. Uneori rolul tatălui este pur și simplu să meargă o vreme alături de el pentru a-l face să simtă că nu nu înfruntă singur greutățile.
Poate că acesta este lucrul pe care îl uităm cel mai ușor în agitația lunii septembrie: nu trebuie să facem începutul școlii perfect. Vom avea dimineți în care ne vom enerva, vom uita lucruri, vom întârzia, vom răspunde prea repede cu „nu ai de ce să te temi” și abia după aceea ne vom da seama că poate copilul avea nevoie de altceva. Uneori vom interveni prea mult, alteori prea puțin. Și poate cel mai important lucru pe care îl avem de învățat este că nu trebuie să trăim experiența în locul copiilor noștri. Trebuie doar să fim suficient de aproape încât, atunci când ziua de școală nu a fost deloc așa cum și-ar fi dorit, să știe că au unde să se întoarcă în siguranță.
Adrian David este psiholog clinician și psihoterapeut, specializat în lucrul cu anxietatea, depresia și dificultățile emoționale și relaționale.
Este, de asemenea, profesor de mindfulness acreditat internațional. Mai multe despre activitatea sa puteți găsi pe adriandavid.ro și pe pagina sa de Facebook.
