Plecarea ministrului Cîmpeanu din fruntea Ministerului Educației nu este altceva decât o nouă schimbare în lungul șir al demonstrațiilor de impostură pe care, ca un făcut, le impune și le acceptă educația din România. E trist faptul că ne vom trezi într-o nouă criză, înainte măcar ca noua structură a anului școlar să-și fi demonstrat calitatea și eficiența.
Spunea cineva că dacă noul ministru va fi numit politic, va fi același lucru, iar altul fără implicare politică, dacă ar accepta, ar da dovadă de lipsă de înțelepciune. Dragi părinți și profesori, un singur lucru bun s-ar putea întâmpla în mijlocul acestei crize: să înțelegem că locul și rolul nostru în educarea acestor copii e infinit mai important decât cel al unui ministru.
Reacțiile noastre îi fac pe copii să își piardă speranța
Copiii noștri au nevoie să dezvolte câteva abilități pentru a face față unei lumi aflate în permanentă schimbare. Una dintre acestea este navigarea prin incertitudine. Iar aceasta, dragilor, se învăță doar acasă. Atunci când criza lovește familiile noastre, reacțiile extreme de tip catastrofare și generalizare, produc în copiii care ne urmăresc atent, o stare de neîncredere în viitor, de pierdere a speranței și supraevaluare a rutinei.
Ca urmare, să nu ne mirăm că cele mai mici schimbări din rutina lor zilnică generează spaimă, reacții adverse, inclusiv similare unui atac de panică, iar părintele, speriat de neputința în fața reacțiilor copilului său, va da năvală la școală să facă dreptate copilului supărat. Și iată prima criză semnificativă care se produce în câmpul cognitiv al unui copil și vine cu o concluzie de tipul „eu nu pot să mă descurc la școală decât dacă e furtună înainte”.
Când copilul învață că „înghețul” îți asigură supraviețuirea
Când apare un alt tip de reacție în fața crizei din viața părintelui, urmărită precum o peliculă de către copil, și anume reacția de tip: freeze, blocaj, catatonie, copilul învăță că problema, dacă este ignorată suficient de tare, va dispărea. Și atunci, merge la școală și, trecând zilnic pe lângă micro-crize, învață că nu ar trebui să se exprime, cuvintele instinctuale ar trebui oprite și înghețul îți asigură supraviețuirea. Se poate traduce, uneori, chiar prin comportamente de tip adormit la ore, un „nu știu” timid ca răspuns la orice întrebare sau o reacție de tip: „te rog, nu pe mine!”
Problema serioasă apare deoarece lipsa de alfabetizare emoțională, în vederea trecerii conștiente prin orice situație de viață, creează tensiuni între cele două universuri – casă și școală – pe care COPILUL le resimte din plin, creându-și un pattern comportamental de tip evitant sau, la polul opus, combativ, iar funcționalitatea și sănătatea individuală întârzie să apară.
Profesori, pregătiți-vă să explicați schimbarea copiilor din fața voastră!
Profesori dragi, nu rămâneți fără rol aici! Alfabetizarea emoțională este o responsabilitate a oricărui adult care funcționează într-o societate, cu atât mai mult a celor care sunt responsabili pentru formarea și modelarea unor viitori adulți. Drept care, pentru a putea descurca ițele atât de încurcate ale dezvoltării copilului, este imperios necesar să petreceți timp analizându-vă propriile reacții în fața crizei, modelele
moștenite și modalitățile de exprimare a emoțiilor voastre.
Căci nu știu meserie mai solicitantă din punct de vedere emoțional decât a noastră. Citiți! Practicați introspecția, observați, însoțiți-vă de oameni care sunt deschiși și capabili de a exersa vulnerabilitatea, pregătiți-vă pentru schimbare, mai ales cu explicațiile necesare pentru copiluții din fața voastră.
Dacă încadrați psihoterapia în kitul de supraviețuire, ferice de voi! Să ne însănătoșim, deci, pentru a nu crea și perpetua disfuncționalitatea în rândul copiilor noștri.
