An de an, gramatica limbii române le dă bătăi de cap elevilor, iar acest lucru se vede clar la examenul de Bacalaureat și Evaluarea Națională. Dar nu doar tinerii sunt confuzi. E suficient să aruncăm o privire în social media pentru a vedea câte lacune au și adulții. Iar într-o eră în care comunicarea rapidă și influența rețelelor sociale ne modelează fără să realizăm limbajul, e important să știm că, respectând câteva reguli esențiale, copiilor le cresc șansele de a lua note mari la examene, iar adulții își reduc semnificativ riscul de a se face de rușine în situații sociale sau profesionale. Pentru a înțelege mai bine de ce gramatica stârnește atâtea dificultăți, cum poate fi învățată logic și cum ar trebui predată mai eficient, am stat de vorbă cu Corina Popa, lector universitar doctor la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din cadrul Facultății de Litere, Universitatea din București, și inițiatoarea proiectului educațional „Școala de Gramatică”.
Totul Despre Mame: Aparent, gramatica e „doar o chestiune de reguli”. De ce pierd elevii anual atât de mult la punctajul de la Bac și Evaluarea Națională din cauza ei?
Corina Popa: Pentru că, de fapt, gramatica nu e doar o listă de reguli, ci și o formă a gândi limba și de a gândi într-o limbă. Mulți elevi sunt învățați să memoreze definiții, nu să înțeleagă cum funcționează limba. Această practică transformă gramatica într-o disciplină anostă, rigidă, când, de fapt, este o hartă logică a limbii. Dacă nu înțelegi relațiile dintre cuvinte și logica din spatele structurilor, te poți pierde ușor, mai ales la morfologie și la sintaxă. Elevii trebuie încurajați să observe mecanismele limbii, să pună întrebări, să testeze ipoteze gramaticale. Cu alte cuvinte, să treacă de la un model pasiv – în care regula se memorează – la unul activ – în care regula se înțelege, se aplică, se discută. Numai astfel gramatica devine un instrument funcțional al gândirii și nu o simplă disciplină de bifat la examen.
Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac tinerii și ce ne spun ele despre cum se învață gramatica în școală?
Corina Popa: E greu ca cineva să se pronunțe fără un raport sau o statistică despre cele mai frecvente greșeli; totuși, din experiența comunicării pe rețelele sociale, după zeci de evenimente și activități cu tinerii, pot identifica cel puțin următoarele trei probleme majore:
- Influența „messengerezei” și a scrisului în viteză, care sabotează uneori folosirea cratimei, a cuvintelor de legătură și a semnelor de punctuație;
- Folosirea în exces a anglicismelor, cu toate că există suficiente cuvinte românești cu același sens;
- Necunoașterea unor mecanisme simple care ar conduce la evitarea unor probleme ortografice. O să exemplific acest ultim punct, în speranța că explicațiile vor fi utile elevilor care vor citi aceste rânduri:
- Verbele „a ține”, „a deține”, „a reține”, „a scrie”, „a ști”, „a deveni”, „a veni” se scriu cu doi „i” la indicativ prezent, persoana a II-a singular: „ții”, „deții”, „reții”, „scrii”, „știi”, „devii”, „vii”.
- Se scriu cu un „i” verbe precum „umfli”, „umbli”, „afli”, „intri”, care nu au „i” în radical.
- Scriem corect „creează” și „agreează”, nu „crează” și „agrează”.
- Verbele de conjugarea a IV-a terminate în „-i” se scriu cu un singur „i” la indicativ viitor: „voi privi”, „voi deveni”, „voi veni”. Excepție fac verbele a căror formă de infinitiv se termină în doi „i”: „mă voi sfii”, „voi înmii”, „va prii”, „va pustii”, scrise cu doi „i”. Regula se aplică și formelor de condițional-optativ: „aș veni”, „aș deveni” (dar „aș înmii”, „m-aș sfii”).
- Scriem cu doi „n” în toate situațiile în care este vorba despre un cuvânt derivat cu prefixul „în-” adăugat unui cuvânt de bază care începe cu litera n, ceea ce explică dublarea acestei consoane. Exemple: „a înnopta” (în + noapte), „a înnoda” (în + nod), „a (se) înnoi” (în + nou), „a înnegri” (în + negru), „a (se) înnora (în + nor)”.
Identificarea funcțiilor sintactice pare să fie o „sperietoare”. Care sunt cele mai capricioase cerințe aici și cum pot fi ele abordate mai clar?
Corina Popa: Lista ar fi lungă, dar o să mă refer la trei aspecte:
- Confuzia dintre subiect și complement direct, când ambele răspund la întrebarea „ce?”. Să luăm următoare exemple:
(a) „Citesc cartea.” (b) „Îmi place cartea.” Elementul distinctiv îl constituie prezenţa acordului, realizat numai în privința funcţiei de subiect. Pentru (a), dacă trecem substantivul la plural („cărțile”), forma verbului rămâne la fel: „Citesc cărțile”. Logic, căci acordul predicatului se face cu pronumele de persoana I singular (eu), subiectul propoziției fiind inclus, iar „cartea” este complement direct. Pentru (b), trecerea la plural a substantivului „Îmi plac cărțile” generează acordul predicatului, care își modifică forma prin trecerea la plural „plac”. Cum subiectul se acordă cu predicatul, rezultă că substantivul „cartea” din (b) este subiect, chiar dacă răspunde tot la întrebarea „ce?” la care răspunde și complementul direct.
- Confuzia complementului direct (CD) cu cel prepozițional (CP), în contextul în care ambele sunt însoțite de prepoziția „pe”. (a) „Îl ajut pe Ion.”, unde „(pe) Ion”=CD; (b) „Contez pe Ion (CP)”, unde „(pe) Ion”=CP. Pentru a deosebi complementul direct de complementul prepozițional cu aceeași prepoziție, cel mai util ar fi testul dublării clitice (dublarea complementului prin forma pronominală neaccentuată aferentă).
Complementul direct poate fi dublat clitic: „Îi ajută pe colegii săi.” („îi” este dublarea pentru „colegii); „O admir pe Maria” („o” este dublarea pentru „Maria”). Complementul prepozițional nu permite această dublare: „*Îi contează pe toți colegii săi” (incorect). Testul poate fi aplicat pentru (a), unde avem CD, dar nu poate fi aplicat pentru (b), unde avem CP.
- Tendința de a încurca un atribut cu un complement sau cu un circumstanțial. Diferența fundamentală este natura morfologică a elementului regent, adică despre ce parte de vorbire întrebăm pentru a identifica un eventual atribut, complement sau circumstanțial. Verbele, unele adjective, interjecții și adverbe sunt regente pentru complemente și pentru circumstanțiale, în timp ce substantivele, unele pronume și numerale sunt regente pentru atribute. În exemplul „Mă întorc acasă” („unde mă întorc?”) elementul regent (adică cel despre care întrebăm) pentru adverbul „acasă” este un verb. Ne rezultă un circumstanțial de loc („acasă”) cu regent verbal. În „Întoarcerea acasă mă bucură”, elementul regent este substantivul „întoarcerea”. Putem întreba „care întoarcere?”. Ne va rezulta un atribut.
Cât de des greșesc elevii punctuația și ce reguli simple ar putea reține pentru a evita scăpările banale?
Corina Popa: Câteva contexte concrete în care virgula este obligatorie:
- când reluăm sau explicăm un cuvânt printr-o apoziție sau o structură apozițională: „Gramatica, o disciplină extrem de utilă elevilor, ar trebui studiată la liceu”;
- înainte de adversativele „dar”, „iar”, „însă”, „ci”, și de concluzivele „deci”, „prin urmare”, „aşadar”;
- între elementele enumerației, dar nu înaintea lui „și”: „Cumpără mere, pere și prune!”;
- după conectorii de structurare a discursului: „în primul rând”, „în al doilea rând”, „pe de o parte”, „în concluzie” etc.;
- după și înaintea structurilor în vocativ: „Doamna profesoară, cum pot reține mai ușor?”, „Vii la ziua mea, Maria?”;
Nu punem virgulă pentru a evita cacofoniile. Cacofonia nu este o greșeală gramaticală, dar, dacă nu vă sună melodios să spuneți „ca cântăreț”, puteți înlocui cu „în calitate de cântăreț” (niciodată „ca și cântăreț” sau „ca, cântăreț”). Nu punem virgulă între subiect și predicat, nici între adjectiv și substantivul determinat.
Urmează Evaluarea Națională. Care e cel mai important lucru de reținut în ziua examenului când vine vorba de subiectele de gramatică?
Corina Popa: Citiți cerințele de două ori. Prima dată ca să înțelegeți ce vi se cere. A doua oară ca să vă asigurați că ați înțeles bine. Și nu, nu e o pierdere de timp – e o investiție în siguranța răspunsului vostru. Verificați ceea ce ați scris. Nu mecanic, ci cu ochii unui „corector imaginar”. Întrebați-vă: „Dacă aș fi profesorul, aș înțelege ce am vrut să spun aici? Aș da punctajul integral?” Uneori, ne dăm seama de propriile greșeli doar când ne privim scrisul cu un ochi critic, făcând un pas în afara cercului propriilor acțiuni. Și, poate cel mai important: nu lăsați emoțiile să vă saboteze. Emoția nu e un dușman, ci un semn că vă pasă. Folosiți-o ca pe un combustibil, nu ca pe o frână. Respirați adânc, gândiți logic, aveți încredere în munca voastră. Nicio întrebare nu e mai puternică decât mintea antrenată care o citește cu răbdare.
Ce metode dau cele mai bune rezultate pentru învățarea gramaticii pe ultima sută de metri? Repetiția mecanică, exercițiile aplicate, învățarea cu exemple?
Corina Popa: Învățarea cu exemple este salvatoare pentru elevii care au dificultăți de abstractizare. Dacă nu înțeleg complementul direct, merită citite zeci de exemple și de enunțuri cu verbe tranzitive (care cer complement direct). Repetiția este și ea importantă — dar numai dacă e activă. Adică nu reprodus mecanic, ci repetat cu întrebări: „De ce am scris așa?”, „Ce înseamnă asta aici?”, „Ce s-ar întâmpla dacă schimb cuvântul X?” E un fel de joc mental – și cu cât e mai jucat, cu atât devine mai natural.
Cum își pot da părinții seama dacă un copil are lacune grave la gramatică? Ce semne timpurii există?
Corina Popa: O să enumăr doar câteva semnale: propozițiile incomplete sau lipsite de sens, folosirea termenilor fără a avea proprietatea lor, greșelile din mesajele scrise (se pot uita la modul în care tinerii utilizează cratima sau dacă scriu cum aud: „umpic”, în loc de „un pic”, „deasemenea”, în loc de „de asemenea” etc.). Mergând mai mult spre cauze, timpul exagerat petrecut pe rețelele sociale, absența lecturii.
Pentru părinții care vor să ajute, dar nu sunt profesori de română: ce pot face concret acasă fără să încurce și mai tare lucrurile?
Corina Popa: Să citească împreună; oricât ar fi de ocupați, pot încuraja lectura scurtă, dar constantă: două pagini citite zilnic cu voce tare, explicate și discutate pot face minuni. Să le pună întrebări care să îi stimuleze să-și explice propriile raționamente „Cum ai gândit aici?”, „De ce ai ales răspunsul acesta?”. Astfel, copilul învață să-și verbalizeze gândirea, nu doar să reproducă niște răspunsuri memorate. Să creeze spațiu emoțional pentru învățare. Părintele nu trebuie să se transforme în evaluator, ci în observator empatic. Dacă observă blocaje, e mai constructiv să spună „Hai să vedem împreună ce nu înțelegi” decât „Cum de nu știi asta?”.
Recomandați anumite resurse (online, cărți, platforme) pe care părinții și elevii le pot folosi pentru recapitulare eficientă în aceste zile?
Corina Popa: Ar fi așa:
- „Gramatica limbii române pentru gimnaziu”, coordonată de Gabriela Pană Dindelegan;
- Seria de auxiliare „Cartea mea de gramatică” realizate de Sofia Dobra (mai ales edițiile pentru clasele a VII-a și a VIII-a);
- „Cum e corect? Ghid practic de limba română”, autori: Cristina Cergan, Ştefania Ciobanu, Diana Iacob, Bogdan Rațiu, Anca Vlaicu.
