Sunteți copleșiți de presiunea Evaluării Naționale? Copilul e în clasa a VII-a sau a VIII-a și pare pierdut în noianul de informații, descurajat și debusolat? Îl vedeți oftând și tremurând la gândul că nu are cum să parcurgă (darămite să rețină!) toată materia? Nu sunteți singuri! Bine ați venit în „Clubul-părinților-aflați-în-pragul-unei-căderi-nervoase-înainte-de-examen”! Și dacă, noi, adulții, ne simțim așa, imaginați-vă cum e să simți această presiune la 13-14 ani!
Pentru mulți părinți, apropierea Evaluării Naționale vine cu o povară emoțională uriașă. Dar dacă am schimba puțin perspectiva? Dacă am dresa puțin „dragonul” ăsta numit examen?
Psihopedagogul Ina Ilie propune o serie de antrenamente pentru examen. Un fel de cursuri de dezvoltare personală și cognitivă care au ca scop depășirea (cu bine) a acestui mare „hop” numit Evaluarea Națională, urmată de admiterea la liceul dorit. Într-un context educațional în care accentul se pune adesea pe performanță și note, Ina Ilie propune o abordare diferită, centrată pe copil, cu emoțiile, cu nevoile și ritmul lui.
Cu o formare complexă – psihopedagogie, științe cognitive și tehnici de reglare emoțională – Ina lucrează cu copii din întreaga țară, ajutându-i să-și (re)câștige încrederea și autonomia în procesul de învățare. Intervențiile sale (sesiuni one-on-one, cursuri la diverse școli din București sau online la Super Școala) nu vizează doar acumularea de cunoștințe, ci mai ales construirea unei relații sănătoase cu învățarea și cu propriile forțe. Nu este vorba despre clasicele meditații, ci despre strategii prin care, alături de copil și părinți, încearcă să înlăture presiunea (a familiei, a colegilor, a profesorilor, a societății) și să ofere mai multă autonomie, claritate și echilibru adolescenților. Pentru că – nu-i așa? – de toate acestea este nevoie pentru a putea performa la un examen.
Ce este antrenamentul pentru examen?
„Nu poți să separi învățarea de emoții. Ele merg mână în mână”. De aceea, aceste „antrenamente” se desfășoară pe două planuri: strategii de învățare și gestionarea emoțiilor. Fiecare copil care ajunge în sesiunile Inei trece printr-o evaluare inițială care include atât nivelul de cunoștințe la română și matematică, cât și modul în care se raportează la studiu și frecvența „sesiunilor” de învățare. Pe lângă asta, foarte important este și gradul de încredere pe care copilul le are în raport cu materia, cât de confortabil se simte cu materia care i-a fost predată. După această analiză pornește construirea unui plan personalizat, care include nu doar materia de recuperat, ci și obiceiuri de lucru zilnice și obiective emoționale clare.
Antrenamentul emoțional pentru examene nu încearcă doar să calmeze anxietatea copilului, ci să descopere și să rezolve cauza profundă a anxietății – care, de multe ori, are legătură cu modul în care copilul a învățat sau cu lacunele pe care l-a căpătat de-a lungul timpului.
„Mi s-a întâmplat să vină la mine copii super anxioși în legătură cu o anumită materie, matematică, de exemplu. Și discutând cu ei mi-am dat seama că aveau anumite lacune. Am întâlnit copil în clasa a VI-a care nu știa să rezolve o ecuație simplă. Avea foarte mult de recuperat. Erau ani de zile în care nu îndrăznise să întrebe profesoara și a rămas în urmă. Clasa era deja la un alt nivel și poate că profesoara nu și-a dat seama, ori a considerat că a explicat de 100 de ori… Și atunci e normal ca elevul să își piardă încrederea. Și părinții îl aduc la mine spunând «nu are deloc încredere în el!». Dar copilul, de fapt, din clasa a treia pierduse contactul, nu înțelegea chestii de bază”. În urma evaluării inițiale (nivelul de cunoștințe, modul în care abordează învățarea, aplecarea către studiu, ritmul său de lucru), psihopedagogul poate stabili care este parcursul de urmat, căci nu se poate construi pe o fundație șubredă.
Ina Ilie pornește de la premisa că fiecare copil are un potențial uriaș și că, stimulat, va face exact cât poate. „La început de program le spun «să ridice mâna cine știe că până acum, de la clasa a V-a încoace, a făcut tot ce a putut în fiecare zi la română și la mate!». Cât au putut, nu mai mult! Nimeni nu ridică mâna pentru că ei, în adâncul sufletului, știu că n-au făcut. Și nu vorbim neapărat despre perfecționism, ci despre faptul că ei știu că s-au autosabotat, că au tras de timp, că au avut vacanțe întregi sau zile întregi în care n-au făcut nimic. Și atunci le zic «sabotorul acela din interior care știe că n-ați făcut, el aduce neîncrederea».
Prin metodele sale, încearcă să le arate că puterea este în mâna lor. Le spune copiilor „Tu ești cel care face alegerile de acum încolo! Nu ne putem defini prin ce am făcut până acum. Ai făcut exact cât ai putut în momentul acela. Te-ai auto-sabotat pentru că nu ți-ai dat seama sau pentru că ai vrut să te răzbuni pe X sau pe Y”. Psihopedagogul mărturisește că a întâlnit copii care au renunțat să mai învețe la o anumită materie doar pentru că proful X le-a pus pe nedrept o notă mică la un moment dat. „Pe cine te-ai răzbunat de fapt? Crezi că peste ani o să mai ții minte cum îl cheamă pe proful ăsta? Când intri la liceu o să conteze ce profesor ai avut și ce a făcut?”, îi întreabă ea.
Prin urmare, încearcă să le aducă în față o oglindă a propriilor puteri. În general, înaintea examenelor de Evaluare Națională (și nu numai) elevii se simt copleșiți de volumul de muncă. Mulți dintre ei se simt paralizați de ideea de a recupera totul dintr-o dată. De aceea, Ina Ilie propune pașii mici, zilnici, ca o formă de reechilibrare și reconstruire a încrederii. Copiii sunt învățați să își creeze un plan realist – de exemplu, 30 de minute de învățare pe zi, bifate într-o fișă săptămânală.
„E foarte important să nu învețe sâmbăta toată materia pentru toată săptămâna. Asta îi copleșește. E un efect de boom: după aceea o săptămână nu mai pot face nimic. În momentul în care copilul începe să facă pași în fiecare zi, încrederea crește pentru că vede că poate. Cum se mănâncă un elefant? Cu lingurița! Câte un pic în fiecare zi. Altfel, te uiți la elefant și zici: «E prea mare, nu pot, nu am cum să-l înghit?!». Păi, nu trebuie să-l înghiți pe tot odată, îl iei pe bucățele”, explică psihopedagogul.
Un sistem cu bife: niciodată două X-uri consecutive!
Pentru motivarea copiilor, unul dintre instrumentele centrale este sistemul cu bife și X-uri. Copilul desenează câte un pătrat pentru fiecare zi a săptămânii. Pentru fiecare zi în care reușește să lucreze în plus la română sau matematică, trece pe foaie o bifă. Dacă ratează, marchează un X.
„Eu mă întâlnesc cu ei o dată pe lună sau o dată la două săptămâni, depinde de program. Și îi întreb cum arată calendarul lor de bife. Mai întâi îi las pe ei să propună cât pot ei să învețe un pic extra în fiecare zi. Nu îi las să își propună ceva nerealizabil – că vor lucra la mate 2 ore pe zi, de exemplu, pentru că n-o vor face! Îi întreb «cât faci tu sigur-sigur în fiecare zi?». Sistemul presupune ca în fiecare zi în care a lucrat 30 de minute extra (un test mic, o recapitulare a formulelor, sau orice își pot da singuri de lucru). Desigur că vor mai rata zile – oameni suntem! Dar regula de bază e să n-am doi de X unul lângă altul”, spune Ina Ilie.
Important este ca „ratările” să nu devină o normă și cum se re-mobilizează după o zi în care au rupt ritmul, „Disciplina nu înseamnă perfecțiune, contează ce faci a doua zi după ce ai ratat prima oară,” explică Ina. Când rămân în rutina promisă, copiii văd progresul cu ochii lor – pe foaia pe care chiar ei au notat-o. Sistemul de bife devine o oglindă sinceră, care hrănește încrederea în sine și furnizează încă o doză de voință.
- CITEȘTE ȘI: Școli și licee internaționale din București: care sunt taxele și ce oportunități au elevii care învață aici
Strategii de învățare și gestionare a emoțiilor
Ina Ilie combină tehnici cognitive cu antrenamente emoționale. De la hărți mentale și schematizări ale materiei, până la respirații de calmare și exerciții de concentrare, fiecare instrument e calibrat pe profilul copilului. Abordarea ei îmbină metode validate științific cu tehnici moderne de coaching și autoreglare. Lucrează cu hărți mentale, metode de organizare vizuală a informației (utile mai ales la gramatică și literatură), metode de time management (cum e Pomodoro) și tehnici emoționale precum EFT (Emotional Freedom Technique), cunoscută ca „tapping”.
„Lucrez și pe partea teoretică și pe partea emoțională în același timp. Începem cu problemele «la zi», cum s-ar zice, dar facem și exerciții de respirație, de reducere a anxietății sau exerciții de concentrare. Această generație are, în opinia mea, mari probleme în zona de anxietate și probleme ce țin de deficitul de atenție – practic lipsă de concentrare. Din cauza smartphone-urilor, din cauza ritmului vieții de azi, din cauza social media. Dau scroll foarte repede, nu stau nici două secunde pe un topic. Problema este că, utilizând telefoanele și social media, atenția noastră se obișnuiește să fie foarte fragmentată. Practic noi ne «educăm» în fiecare zi atenția stea doar câteva secunde într-un loc. Cum ar putea să stea – la un examen – cinci minute pe o problemă fără să greșească?!”
Psihopedagogul îi învață pe copii cum să reușească să își canalizeze atenția, să își aducă mintea la masa de lucru. Le propune o serie de exerciții prin care ei, de exemplu, stau câteva minute să „își observe” respirația sau se concentrează asupra unui obiect. „Putem să ne concentrăm asupra unui obiect două minute pe zi. Când stai și analizezi acel obiect fără să faci nimic altceva, mintea va fugi. Important este ca atunci când mi-am dat seama că eu de fapt mă gândesc la ce urmează să mănânc astăzi sau cât timp mai am din acest exercițiu, să încerc să o aduc înapoi. La fel și cu exercițiile de respirație. Stai și îți observi corpul în timp ce respiră. Și încerci să îți ții mintea canalizată. Pare ușor, dar nu este”.
Psihopedagogul povestește că i s-a întâmplat ca, lucrând cu anumiți copii, aceștia să intre direct în problema de matematică, și, deși aveau toate datele pe tablă, în fața lor, să rateze esențialul. Când și-a dat seama că mintea lor nu este adusă la masa de lucru, i-a lăsat 3-5 minute să facă aceste exerciții, iar soluția a venit mult mai ușor. Concentrarea a făcut diferența. „Dacă nu ai mintea adusă într-un loc, poți să nu vezi informația respectivă”, subliniază Ina.
Freeze: când mintea se blochează la examene
Pentru mulți copii, la examen, intervine teama, blocajul. Unul dintre cele mai frecvente fenomene descrise de copii este starea de „freeze”. Se întorc de la teze sau de la examene și spun că în timpul examenului „parcă nu mai știam nimic”, iar după ce au ieșit din sală și-au amintit brusc. Acest „freeze” (starea de încremenire) este o reacție de supraviețuire a creierului în fața stresului acut. E mecanismul de apărare al omului încă de când trebuia să se apere de fiarele sălbatice.
„În momentul în care mintea percepe un pericol mult prea mare, intrăm în blocaj. «Vai, mă ceartă mama acasă că iau notă mică! Ah, n-am picat pe subiect! A strigat prea tare profa de mate în clasă!» În acel moment, mintea noastră poate percepe ceva în mod disproporționat, mai mare și mai grav decât e de fapt. Nu ne mai aleargă leul, nu fugim să ne salvăm viața, dar simțim, practic, același lucru”, spune Ina Ilie.
Remediul propus de psihopedagog în ședințele sale individuale sau de grup este pe cât de simplu, pe atât de puternic: respirația 4×4. „Inspir și număr până la patru, țin aerul numărând (mental) până la patru. Expir, număr până la patru, țin aerul numărând până la patru. De ce este foarte important să ne concentrăm pe această respirație? Pentru că mintea se blochează, corpul «paralizează» ca să aștepte să treacă pericolul. Dar, ce să vezi?! – pericolul trece abia când se termină examenul. Și e păgubos să mă deblochez tocmai atunci!”. Însă – explică Ina Ilie – această tehnică trebuie exersată de mai multe ori și cu ceva timp înaintea examenelor, ca să poată fi un instrument util și la îndemână pe care copilul să îl poată accesa dacă simte blocajul. Practicând respirația 4×4, copilul poate redirecționa gândul de anxietate, îi dă minții altceva de făcut. „Această tehnică mută atenția din zona de panică către o sarcină clară, fizică. Ține mintea ocupată și corpul se liniștește”.
„Mai bine par leneș decât prost”
Pe parcursul acestor antrenamente pentru examene, Ina Ilie cooptează și părinții în acest proces. Îi ajută să evalueze corect forțele, nivelul și aptitudinile copilului și îi sfătuiește să fie foarte prezenți și atenți la la el. „Copilul, nu examenul, este mingea la care trebuie să vă uitați. Nu-l întrebați ce notă a luat. Întrebați-l cum se simte”, le spune psihopedagogul.
Sunt părinți care se plâng că ai lor copii învață prea mult în clasa a VIII-a și că ajung să somatizeze până la stări de vomă. Iar asta se întâmplă din varii motive – de la presiunea resimțită în familie pe această temă, dorința de a performa în comparație cu un frate sau cu cineva din familie, dorința de integrare într-o anumită comunitate sau grup etc. În aceste situații, îi sfătuiește pe părinți să gestioneze altfel relația cu copiii, să caute metode prin care să scadă „turația”, și le explică faptul că sănătatea (emoțională și fizică) a copilului este cea mai importantă.
„Mi s-a întâmplat să lucrez și cu copii care au tras foarte tare și care în ultima lună au zis «dacă mai văd o problemă la matematică, vomit». Nu vrem atitudinea asta, pentru că ajungem în extrema cealaltă. La ce ai muncit atâta dacă somatizezi atât de puternic și poate chiar la examen nu mai ai niciun pic tragere de inimă? Totul se face cu măsură. Asta încerc să îi învăț pe părinți”
La Ina Ilie vin și părinți care spun „Copilul meu e leneș. Nu vrea, nu că nu poate!”. Citând-ul pe Prof. Dr. Stuart Ablon de la Harvard Medical School, aceasta le amintește părinților că „fiecare dintre noi face tot ce poate cu abilitățile pe care le are“. Și îi sfătuiește să sape mai adânc și să afle cauzele pentru care copilul lor nu vrea să facă anumite lucruri și nu vrea să învețe. De ce se sabotează? Ce-l împiedică? Ce-l oprește?
„Eu sunt de părere că un copil sigur își dorește și vrea să facă lucruri, dar ceva din el nu poate din variii motive. Și atunci trebuie să ne adresăm această întrebare. «De ce copilul meu se folosește de lene?» Poate copilul își spune «Dacă învăț și tot nu știu? Dacă asta înseamnă că sunt greu de cap? Dacă par tocilar și tot degeaba? Păi nu mai bine sunt brânză bună în burduf de câine? Mai bine par leneș decât prost!”. Acestea pot fi câteva dintre justificările din mintea unui copil aflat în fața acestui examen atât de important și destul de nedrept (este de părere psihopedagogul), având în vedere că exact la vârsta adolescenței, când totul este deja foarte dificil pentru copii, au Evaluarea Națională – ca examen unic, ce le poate modela viitorul.
Părintele, companionul din ultimul vagon de tren
Având în vedere toate acestea, Ina Ilie îi sfătuiește pe părinți să fie foarte aproape de copiii lor, mai ales în ultimii ani de gimnaziu. Să caute emoțiile, să spulbere teama de eșec, să vorbească deschis. Psihopedagogul mărturisește că la una dintre întâlnirile cu părinții de clasa a VIII-a, în toiul discuțiilor despre gestionarea emoțiilor și a relației părinte-copil, mai ales în perioada examenului de Evaluare Națională, unul dintre tații prezenți la ședință i-a mărturisit cum încearcă să abordeze relația cu copilul său, mai ales că vorbim deja de vârsta adolescenței. Iar cuvintele acestui părinte ar putea fi exemplu. „Mi-a spus «doamnă, eu mă simt de parcă aș fi în tren cu copilul meu, dar sunt în ultimul vagon, ca să nu-l deranjez. Însă va ști tot timpul că sunt acolo, în ultimul vagon!». Și mi-a plăcut foarte mult imaginea asta. Să știe copilul tău că nu rămâi în stație să îl aștepți, că ești alături de el pe tot parcursul acestor ani grei. Nu-i mai sufli în ceafă, că e clasa a VIII-a, dar ești lângă el, și poate în orice moment să se bazeze pe tine”.
Raportat la teama de examenele din viața copiilor noștri, psihopedagogul Ina Ilie crede că încrederea nu vine din perfecțiune, ci din acțiune. Copiii nu trebuie să fie perfecți. Trebuie să vadă că pot face pași mici în fiecare zi. Și mai ales, trebuie să știe că nu sunt singuri. „Cea mai prețioasă amintire nu va fi nota de la examen, ci zâmbetul calm al părintelui care a fost acolo, în ultimul vagon, cu ochii pe copil, nu pe rezultat”, conchide aceasta.
