Cumpărăturile și autismul. Cum am ajuns să îi cumpărăm copilului un semafor adevărat?

Georgiana Mihalcea, redactor
cumpărăturile și autismul
De dragul semaforului, pe care îl puteți observa în spatele copilului, i-am făcut un costum asemănător!

Cumpărăturile și autismul. A fost un drum destul de lung de la copilul inert, la copilul care vrea tot ce au alții sau vede la reclame. Până pe la 5-6 ani, David nu știa că-i trebuie nimic, nu înțelegea conceptul de necesitate, nu mai zic pe ăla de „moft”. Mă uitam la el și voiam și eu să se tăvălească pe jos în mijlocul magazinului că vrea o jucărie, cum fac copiii normali. Ei bine, cred că m-am rugat un pic prea mult!

Ideea de a scrie despre „shopping” și autism mi-a venit de la o întâmplare recentă petrecută printre rafturile unui magazin, care dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns. De ce? Pentru că nu știu câți dintre voi vor înțelege că un detaliu extrem de mic, poate răsturna lumea unui copil cu autism.

Cumpărăturile și autismul. „Vreau pijamalele din reclamă!”

Aparent nimic mai simplu. Nici n-a trecut bine făcătura cu Black-Friday-ul românesc, că în sfârșit a apărut o oferă greu de refuzat: un magazin are pijamale cu personaje Disney, în culorile Crăciunului, atât pentru copii, cât și pentru adulți.

Și cum nu suferim de „boala brandului” din fire, prieteni cu variana „low cost” și impresionat fiind copilul de frumusețea pijamalelor și eu de prețurile unui pachet de țigări pe bucată, zic: „aia e, luam 3 perechi și vedem noi cum îl convingem pe tac-su să le poarte!”

Plecăm pe la mamaie Nicoleta zilele trecute, trecem prin fața magazinului și le vedem frumos legate cu panglică roșie, numai bune de pus sub brad.
-Hai să intrăm să luăm!
– David, promit că luăm la întoarcere, să nu ne cărăm cu ele la mamaie.

Zis și făcut. La mamaie am vorbit numai despre ele, cum vom fi toți îmbrăcați în culoarea preferată a lui David (roșu), am căutat oferta pe telefon să vadă și soacră-mea, ce să mai, ca de obicei aveam planul foarte bine pus la punct.

Ne întoarcem în Cora Alexandriei, intrăm în magazin și începem să scotocim printre măsuri. Nu mă prindeam care sunt de copii și care de adulți, pentru că erau toate puse la grămadă. Deodată ni se alătură căutărilor noastre omul de la pază, un tip mai mult decât bine făcut, rotofei chiar, dar bine intenționat.

– Căutați o măsură anume, doamnă?.
– Pijamale de adulți, dar văd că aici sunt doar de copii, îi răspund eu.
– Vedeți că în dreapta sunt mărimile pentru adulți. Uf..și pleacă.

Eu caut, David se agită, eu caut, David, care știe structura magazinului zice: „Aici sunt rafturile de copii! În stânga sunt adulții.” Abandănăm căutarea în maldărul cu pijamale roșii și frumos ambalate și mergem la adulți. Acolo, alte pijamale, dar nu la ofertă, ci la 40-50 de lei. Își alege una de acolo și zice: „o vreau și pe asta!”. Eu încerc să-l fac să se răzgândească, știind că trebuie să plec de acolo cu 3 perechi la ofertă.

Ne găsește domnul de la pază și ne întreabă dacă am găsit ceea ce căutam. ÎI spun că nu și se oferă să ne ajute. Ne întoarcem cu el la maldăr și găsește el un XL, un M și un S. Eu fericită, le iau și dau să plec spre casă. La care David, în gura mare, de s-au făcut statui toți clienții și vânzătoarele, chiar și Rotofeiul:

– Doamnule!!! Eu nu vreau aceste pijamaleee!
– Păi nu pe astea le căutai?
– Astea nu sunt pijamale în spiritul Crăciunului!!!
– Păi astea sunt la ofertă, sunt roșii și cu Disney, intervin eu, sunt cele din reclamă, pe care ți le doreai pentru întreaga familie!
– Tu nu vezi cum se uită Donald?

Aici am înțepenit.
– Se uită încruntat. Nu are o față fericită! Eu nu vreau să port așa ceva, nici părinții mei. Oferta asta e o păcăleală, de Crăciun oamenii sunt fericiți și nu se uită așa urât unii la alții.

Evident că nu s-a făcut o gaură în podea în care să intru ca să nu mă mai vadă nimeni, însă, ca de obicei, mă focusez pe David și pe liniștirea lui într-o manieră cât mai naturală și mai…rapidă.

Ne-am întors la rafturile de adulți, i-am luat o pijama de 50 de lei, copilul s-a liniștit cât de cât și, până am ajuns în parcare, la mașină deja râdeam cu gura până la urechi de pățania asta.

cumpărăturile și autismul
Cumpărăturile și autismul. Iată pijamalele cu care am plecat până la urmă din magazin.

De ce n-am povestit aventura asta? Să înțelegeți că autismul e mereu diferit!

Acum nu mi-a crăpat decât un neuron, maxim. De obicei, într-o astfel de confruntare pierdeam mai mulți. David, când era mai mic, nu se exprima la fel de bine, așa că refuzurile și crizele de personalitate erau greu de înțeles, că-mi lipsea traducerea.

Am mai pățit și astă vară la mare ceva similar cu „fața încruntată”. I-am luat, din exces de zel, de la o tarabă o figurină Sonic, pe care știam clar că îl adoră. I-a desfăcut cu emoție ambalajul și, când l-a văzut a început să se schimbe la față și să tremure de nervi, așa cum fac eu dacă mă claxonează mașina din spate la semafor!

Eu, care nu m-am prins, am pus figurina pe masă, la terasă și copilul a refuzat să mai mănânce. Într-un final mi-a zis că Sonic are „zâmbetul în jos” (adică e trist) și sprâncenele încruntate și îi este frică de el. Ce crezi? Ne-am dus imediat pe plajă și l-am îngropat pe Sonic în nisip, ca să uităm de el pe veci. Și gata, s-a liniștit copilul.

Așa face și cu oamenii. Refuză să mai stea în preajma celor care nu zâmbesc prea des, care sunt încruntați, serioși aș zice eu, care au o voce prea stridentă, care „au părul urât”, care…

Da, știu ce o să ziceți. Ce o să facă când eu n-o să mai fiu să îi explic totul, când o să fie singur printre încruntați și nezâmbitori? Stați clami că nu vi-l pun în cârcă! Găsesc eu o cale să-l fac să fenteze realitatea asta dură.

David mi-a dat, prin atitudinea lui, curajul de a spune de simt, de a îndepărata oameni cu energie negativă, de a nu mai face lucruri de complezență pentru a nu se supăra X și Y. Autismul, credeți-mă, uneori, este o formă de existență mult mai pură decât a noastră!

Cumpărăturile și autismul. Este mereu un film de acțiune

Cum am spus și-n alte episoade, când David era mic nu voia nimic. Dacă îi luam noi o jucărie, o haină, ceva de mâncare, bine, dacă nu, el nu avea preferințe. L-am luat mereu la cumpărături, nu că aș fi eu vreo mare amatoare, l-am luat la cumpărăturile alea de bază din casa unui om.

El protesta și eu mergeam senină, ca o nebună printre rafturi, cu un copil greu de gestionat, care trebuia să învețe că dacă vrea să mănânce, să bea, trebuie să le cumpere, că nu-i pică din cer. A durat ani acomodarea cu magazinele.

A durat ani întregi ca David să zică „vreau cutare lucru”. A durat așa mult, pentru că el s-a desprins destul de greu de capcanele autismului. Și apoi, să te ții, a început să vrea și, noi, de fericire, ne-am dat peste cap de fiecare dată să-i oferim ceea ce îți dorește.

Poate din exterior pare răsfățat, din interior însă, nu facem decât să onorăm faptul că rugăciunile ne-au fost ascultate. Copilul nostru înțelege că într-o casă oamenii au nevoie de mâncare, obiecte de igienă, electrocasnice. Da…electrocasnice…a devenit expert. V-am zic să de Crăciun vrea o hotă Beko, să semne cu aragazul și să aibă un beculeț în stânga siglei?

V-ar fi dat prin cap așa ceva? Nici nouă! Bine că verbalizează tot ce-i trece prin cap! Când era mai micuț îi rezolvam imediat primele cerințe, chit că nu plăteam facturile la timp și tot nu-l lăsam să aștepte.

Acum, că a crescut, au crescut și pretențiile și i-am mai mărit și noi timpul de așteptare. Dar nu vreți să știți cum este fiecare zi din viața noastră când David așteaptă ceva. Ceva-ul ăla cu moț pe care se concentrează din când în când cu toată ființa lui.

Pe la 8-9 ani i-a cășunat pe un semafor. Nu de jucărie, că avea tot ce exista pe piață. Un semanfor real, de intersecție. N-am găsit nimic pe OLX, dar am aflat că se produc la Elba Timișoara. Nici măcar nu știam dacă fabrica ne va vinde nouă, pe persoană fizică, un semafor.

Ce vorbești? Ne-au trimis! L-am așteptat mai bine de o lună. Toate zilele de așteptare aveau același fundal: „Când vine semaforul eu?”, „De ce durează atât de mult?”, „Sună și vezi când ajunge!”, „A oprit o mașină la poartă, poate e un curier”.

Într-o zi, a venit. L-am desfăcut cu repeziuciune să-l montăm în curte. Era mare, frumos, real. Dar plin de fire care nu duceau nicăieri. I-am sunat pe ăia de la fabrică aproape plângând, de ce semaforul nu are un ștecher să-l bag în priză și să licăre ca alea din intersecție?

Surpriză! Sistemul de declanșare a culorilor nu este inclus, pentru că, de obicei, un astfel de sistem este montat deja pe stâlp. Panică. Șoc, și aproape imediat groază! Copilul plângea, noi dădusem aproape 5 milioane pe o chestie nefuncțională. Trebuia să meargă. Cu T!

Norocul nostru a fost electricianul Broască (așa îl cheamă pe om) care a adaptat sistemul de la un semafor de jucărie la ăsta real și îl avem și acum în curte, semeț, și povestim oricui îl vede pentru prima dată „aventura semaforului mare.”

Ar fi multe de spus pe tema asta. Tot ce avem în casă are o poveste, a plecat de la o idee de a lui David, a avut un timp mai lung sau mai scurt de așteptare.

Una dintre cele mai amuzante povești este cea a mașinii de spălat pe care am luat-o când plecasem la Altex după aragaz. În timp ce eu și Florin ne uitam la modele, că voiam un cuptor electric și îmi luase aproape 1 an să-mi conving bărbatul de eficiența sa, David a intrat în vorbă cu reprezentantul de vânzări și cerea detalii despre o mașină de spălat AEG, pe care, din cauza prețului, cred, n-o cumpărase nimeni încă.

Când ne-am dus la David, vânzătorul ne-a felicitat pentru cunoștințele copilului în materie de mașini de spălat, și, ce să vezi? Am plecat acasă cu o mândrețe de mașină de spălat care merge și azi ca unsă.

Avem casa plină de becuri, lămpi și tot felul de luminițe, că e fascinat copilul. Mai aveam și ceasuri în fiecare cameră, ca să fie copilul ancorat în timp. El le-a cumpărat pe toate.
Și nu, nu suntem tâmpiți să ne ducă copilul de nas, chiar dacă așa pare.

cumpăraturile și autismul
Cumpăraturile și autismul. Sunt și lucuri pe care nu le primește. De exemplu nu am luat mașina asta în 2016 de la Salonul auto!

Nu costă o avere, adevărata avere este că el vrea lucuri, că înțelege noțiuni, că nu le cumpără degeaba, le folosește și asta îi dă o stare de bine. Știe și când se termină detergentul ori balsamul derufe, spuma de baie sau gelul de duș, știe ce trebuie să pună în coș pentru el ca să aibă ce mânca o săptămână întreagă.

Știe, pentru că n-a fost zi de la Dumnezeu să nu îl învăț cu ce se mănâcă lumea în care trăiește și acum, eu sunt cea care stă în spatele lui la Cora, iar el merge semeț printre rafturi și știe ce are de cumpărat!

Mai avem un hop cu shoppingul online, că ne-a făcut câteva bucurii de pe noua lui tabletă (pe care a așteptat-o aproape jumătate de an-un record demn de laudă), plătind „gratis, cu amprenta digitală”, niște aplicații. Dar, pentru toate, în viața asta, există un început și un sfâșit!

 

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa