De când sunt mamă, Paștele nu mai vine cu miros de pască și energia primăverii. Vine cu liste. Liste de cumpărături, liste de făcut curățenie, liste de vizite, liste de lucruri de bifat la școală, în casă, în mine. Și, cumva, pe lista mea am ajuns să mă pun pe ultimul loc. În locul entuziasmului e un stres inexplicabil.
Îmi amintesc când eram copil. Paștele era despre mirosul ouălor vopsite, despre noile rochițe de primăvară, despre drumurile la biserică alături de părinții mei. Aveam, desigur, un sentiment vag că adulții sunt ocupați, dar nu înțelegeam de ce mama părea tot timpul pe fugă. Acum înțeleg. Stresul era cel care îi schimba vitezele.
Acum sunt mama unui băiat de școală primară. Un copil sensibil, curios și plin de întrebări despre Înviere, despre cum se face cozonacul, de ce nu mergem și noi „undeva departe de oraș, cum fac colegii mei”. Un copil care simte că urmează ceva important și se agită în felul lui – devine mai atent la detalii, mai emoțional, mai lipit de mine. Iar eu? Eu sunt, ca și el, emotivă. Încerc să fiu tot: părintele răbdător, gospodina eficientă, femeia organizată, prietena sociabilă și fiica ce se duce „cu mâna plină” la masa de Paște. Dar toate astea vin cu un preț. Stres.
Anxietatea de sezon
Nu sunt o persoană anxioasă din fire, dar în preajma sărbătorilor parcă se activează un buton intern. Încep să mă gândesc zi și noapte la tot ce am de făcut. Mintea mea se transformă într-un „tablou de bord” cu notificări luminoase care nu se mai sting: ai dat comandă de miel? Ai cumpărat vopseaua de ouă? Ai făcut rost de hrean? Ai luat ceva frumos pentru soacră? Ai ales haine de Paște? Ai pus deoparte bani pentru toate astea?
E o anxietate insidioasă, nu are o formă concretă. Nu e panică, nu e frică. E mai degrabă o tensiune constantă, ca un fond sonor pe care nu îl poți opri. Iar când vine seara și, teoretic, totul e gata, nu pot adormi. Pentru că mintea mea continuă să ruleze lista de „poate am uitat ceva”. Gândurile din cap se traduc printr-un fel de nod în gât și cred că, deși ne e atât de greu să descriem exact această anxietate, înțelegeți ce vreau să spun. Sunt emoțiile, dorința de a duce totul la bun sfârșit, care ne fac mai sensibile, mai surescitate.
Emotivitatea crescută precum aluatul de cozonac
Mai e ceva ce mă ia în stăpânire, pentru câteva zile, an de an: devin foarte emotivă în această perioadă. Mă emoționez ușor – la o poezie spusă de copil, la un videoclip cu familie reunită, la un miros care îmi amintește de copilărie. Aș putea spune că e frumos, dar sincer, mă și consumă foarte mult.
Când emoțiile sunt așa de intense, mă simt vulnerabilă. Am tendința să mă las copleșită de tot – și de frumos, și de greu. Dacă ceva nu iese cum trebuie, izbucnesc ușor în plâns. Dacă copilul devine agitat, simt că nu mai am răbdare și, ca în orice cerc vicios, când nu mai am răbdare, copilul mă simte și devine și mai agitat. Și apoi, vinovăția: cum pot să fiu iritată într-o perioadă care ar trebui să fie despre pace și iubire? Resimt toate stările mai amplu și îmi doresc să mă calmez ca să se aplaneze furtuna de emoții care mă ia pe sus.
Tulburările de somn – știu teoria, mai greu cu practica
Nu vorbim suficient despre asta, dar lipsa somnului e una dintre cele mai mari probleme pe care le am în preajma sărbătorilor. Nu pentru că stau până târziu la curățenie – ci pentru că nu pot adormi sau mă trezesc în toiul nopții cu gândul că am uitat să cumpăr ceva esențial.
Sunt nopți în care mă trezesc la trei dimineața și, în loc să mă întorc pe partea cealaltă, îmi iau telefonul și mai adaug ceva pe lista de cumpărături. Alteori, visez că nu am terminat curățenia înainte să vină musafirii. Este un stres care sapă încet, fără să facă zgomot, dar care mă lasă epuizată ziua următoare. Adorm greu, mă trezesc aparent fără motiv, e dificil să adorm la loc. Cu cât tulburările de somn își fac loc pe… listă, cu atât e mai greu să mă adun și să mă bucur de Sărbători.
Dorința devenită stres
Cred că stresul cel mai mare vine din dorința de a face lucrurile perfect. Nu îmi cere nimeni ca totul să fie impecabil, dar undeva, în capul meu, există o voce care spune că „așa se face”. Că o mamă bună are casa curată, masa plină, cu ouă roșii perfect lucioase, copilul îmbrăcat frumos. Nu vreau să transmit mai departe această goană după perfecțiune, ci să mai scad din tensiunea momentului. Așa că încep, încet, să renunț la unele dintre misiuni. Să las colțul de dulap nefrecat dacă în seara aceea copilul vrea să ne uităm la un film. Să cumpăr cozonac, nu să-l fac, dacă asta înseamnă să am energie să mă joc cu el în ziua de Paște. Stresul e greu de gestionat și are o inerție care nu se oprește de la buton.
În loc de încheiere – o promisiune pentru mine
Anul acesta, îmi promit că nu o să uit de mine pe lista de Paște. Că o să îmi ascult anxietatea, dar nu o să o las să preia controlul. Că o să recunosc că sunt obosită pentru că tulburările de somn îmi alungă starea de relaxare. Că o să accept că sunt un om emoțional, căruia emotivitatea îi sporește în perioade de stres.
Paștele nu e un test. Nu e un concurs. E un prilej de liniște și iubire – mai ales pentru copiii noștri, care învață de la noi ce înseamnă să fii adult. Și dacă învăță de la mine că e ok să faci lucrurile bine, nu perfect, atunci poate le dau cel mai bun exemplu.
