Sunt sătulă de cei (a se citi „cele”) care nu acceptă că eu am avut curaj, curajul de a mai face nu unul, ci doi copii după David. Uite că eu nu am plecat capul în faţa sorţii, mai ales că David era deja pe drumul recuperării. Pe când am rămas însărcinată cu George, David era şcolar deja şi viitorul era promiţător.
Şi atunci, de ce să nu-i fi oferit un frate? De frică? Ei, spre deosebire de voi, doamnelor, astea cu câte un copil cu autism sau cu copii tipici care aruncaţi cu noroi în mine, în loc să vă vedeţi de recuperarea propriului copil sau de propria familie, eu am avut curaj.
Eu îmi asum viaţa şi deciziile mele, altfel nu aș scrie despre ea ca să aveţi domniile voastre ce critica.
E adevărat că până nu s-a născut Ilinca, la George s-au văzut părelnic ceva semne. Până au apărut ele, sarcina mea cu Ilinca se apropia de termen, şi ştiţi ce, mironosiţelor care mă criticaţi, n-aş fi renunţat la Ilinca nici dacă George ar fi avut un diagnostic până să se anunţe sosirea ei.
Multe mă consolaţi şi mă apăraţi în faţa detractorilor spunând că nu aveam ce testa în timpul sarcinii cu George ori Ilinca, că nu există teste care să depisteze autismul, că nu e Down, oricum, că acela s-ar fi văzut. Ei, bine, dublut test la George a ieşit prost cu 1 la 56 risc să aibă sindrom Down şi ştiţi ce? Am refuzat amniocenteza care mi-ar fi spus la sigur dacă are sindrom Down sau nu pentru că era copilul meu şi mi l-am asumat.
Şi ştiţi ce? Ar fi fost la fel de valoros ca orice copil.
Copiii cu Down vorbesc mai târziu, dar vorbesc, despre George nu sunt sigură că va deveni verbal vreodată. Copiii cu Down te îmbrăţişează, sunt calzi, afectuoşi şi nu te ignoră. George se uită uneori prin mine şi nu mă priveşte în ochi. În sindromul Down există de cele mai multe ori speranţă mai mare de funcţionalitate şi autonomie decât în autism.
Iar la Ilinca? Am refuzat şi dublul si triplul test pentru că în momentul în care îţi asumi că vrei un copil, ştii că nu ai cum să controlezi tot. Stii că în afară de Down ar putea teoretic să aibă un milion de boli şi malformaţii care nu-s vizibile decât imediat după naştere sau uneori chiar când devin adulţi.
Despre ce vorbim noi aici? Aaaa, despre faptul că unele dintre voi consideră că ai mei copii mai mici nu trebuiau să se nască. Dacă copiii voştri fac mâine cancer ce-aţi vrea să auziţi de la ceilalţi, că era mai bine să nu se fi născut?
Nici cancerul şi nici autismul nu apar instant, poate copiii mei s-au născut autişti, dar asta nu s-a văzut cu certitudine decât după vârsta de un an.
Mă bucur să văd atâtea specialiste în viaţa altora. Faptul că unele aveţi copii tipici, nu le şi garantează reuşita şi fericirea. E o premisă bună pentru început. Câţi dintre ei vor fi nefericiţi, câti vor fi fericiţi, câti vor fi medici, câţi vor emigra, câţi vor muri poate, doamne fereşte, înainte de vreme, câte dintre voi vor avea nepoţi autişţi?
Nu ştiti? Nici eu. Doar că eu nu mă erijez în Dumnezeul şi judecătorul vieţii celorlalţi. Mie îmi ajunge a mea şi o trăiesc din plin şi cu rele şi cu bune.
Dacă e grea? Normal că e. Dacă mă plâng? Sigur că mă plâng, aş fi anormală dacă nu aş face asta. Dar nu vă obligă nimeni să mă citiţi dacă nu vă place realitatea şi sinceritatea. Diferenţa între mine şi unele doamne este că eu nu am nevoie să înjosesc pe nimeni ca să mă simt valoroasă.
Viaţa mea nu s-a construit vreodată pe nefericirea cuiva şi voi fi mereu la fel, nu mă voi schimba, voi spune lucrurilor pe nume şi nu mă voi speria de critici sau de vorbe tăioase.
Voi fi mereu vocea celor ca mine.
Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici:
iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI
