Un copil din zece se naște prematur, iar cu cât e mai mic, cu atât riscul de complicații este mai mare. Dincolo de lupta lui incredibilă pentru a supraviețui și a face față afecțiunilor asociate prematurității, acasă și pe holurile spitalului, părinții de prematuri duc propria luptă, la fel de intensă și de grea. Prinvind neputincioși spre incubator și văzându-și copilul conectat la aparate, părinții stau cu sufletul la gură oră de oră, zi de zi, săptămâni de-a rândul, într-o stare continuă de teamă și vulnerabilitate. În tot acest timp, suferința se răsfrânge asupra tuturor celor apropiați: ceilalți copii ai familiei, bunici, rude, prieteni.
Pentru a înțelege cu ce se confruntă familiile copiilor prematuri, ce se întâmplă cu frații mai mari când părinții trec prin clipe grele, ce mecanisme de adaptare se activează în astfel de momente și, mai ales, cum pot cei din jur să ajute fără a fi intruzivi, am stat de vorbă cu psihologul Ana Maria Preoteasa. La rândul ei părinte de prematur, prin intermediul Asociației Prematurilor, luptă pentru a face viața mai ușoară familiilor afectate de prematuritate și oferă suport emoțional mamelor care au născut înainte de termen.
Totul Despre Mame: Care sunt adevăratele nevoi ale părinților copiilor prematuri?
Psiholog Ana Maria Preoteasa: Ei au nevoie de sprijin începând cu perioada de spitalizare a copilului, care poate fi foarte lungă, chiar și de șase luni. În perioada aceasta, părinții au nevoie de suport emotional, de asistare și de evaluare, pentru ca un specialist să depisteze la timp dacă există riscul depresiei postpartum. Alături de Asociația Prematurilor, am creat grupuri de suport atât pentru perioada de spitalizare, cât și pentru cea post spitalizare. Din păcate, acum, după pandemie, ele se desfășoară online, pentru că accesul în spitale e complicat. Grupurile acestea sunt importante, funcționează ca un factor protector pentru părinți. Ei văd, pe de o parte, că și alții trec prin aceeași situație și, pe de altă parte, au acces la modele de succes. Și eu sunt mamă de prematur, am depășit cu bine acea perioadă grea, iar pentru părinți e important să stea de vorbă cu cineva care s-a aflat în același punct în care sunt ei.
O altă nevoie a părinților de prematuri este aceea de a avea o informare corectă din partea medicului, atât în maternitate, cât și la venirea acasă. Starea de anxietate este comună tuturor părinților de prematuri care se văd cu un copil atât de mic acasă, „un copil neterminat”, cum se spune. Pentru ca această stare de anxietate să scadă, e nevoie ca ei să aibă informații corecte. Nu basme frumoase, ci informații corecte despre starea de sănătate și riscuri, alături de un plan de intervenție, pentru a ști ce e de făcut în continuare.
De asemenea, mamele au nevoie să fie active în îngrijirea copilului spitalizat. Pandemia a dus la externarea mamelor imediat după naștere și contactul cu copilul e foarte rar. Unii părinți ajung să îi vadă o dată pe săptămână. O metodă foarte bună, pe care vrem să o implementăm în toate maternitățile cu prematuri, este kangaroo care, care oferă mamei un rol activ în îngrijire, permițându-i să stea cu copilul piele pe piele ore în șir, metodă care dă rezultate foarte bune pentru copil și pentru mamă, fizic și emoțional.
Totul Despre Mame: Cum sunt afectate mamele aflate într-o astfel de situație?
Psiholog Ana Maria Preoteasa: Fără doar și poate, este vorba despre o traumă pentru multe dintre ele, traumă care se poate întinde pe o perioadă lungă. Un studiu făcut în Norvegia arată că 50% dintre mamele care au născut până la 33 de săptămâni au fost diagnosticate cu stres posttraumatic. Un altul, din 2022, arată că 25% dintre părinții de prematuri au fost diagnosticați cu stres posttraumatic în primii doi ani de la naștere, deci o perioadă foarte lungă. Multă vreme nu s-a luat în calcul faptul că poate să apară această tulburare, toată atenția mergând spre copil.
Multe mame își acceptă foarte târziu emoțiile. Apare acest fenomen, în care mama se anulează pe sine. Ea nu mai există, există doar copilul. Acest lucru se întâmplă și pe parcursul vieții când, într-o familie, apare o problemă cu copiii. Este un mecanism al mamei, prin care își îndreaptă toată energia fizică și emoțională către vindecarea copilului, neglijându-se pe sine și ignorând nevoile ei. E o forță pe care o au mamele ca să poată să își susțină copilul. Dar și ele sunt oameni și la un moment dat răbufnesc. Emoțiile netrăite la timp răbufnesc mai târziu, cu intensitate mult mai mare.
Totul Despre Mame: Care ar trebui să fie semnalul de alarmă? Când e nevoie de ajutor specializat pentru mame?
Psiholog Ana Maria Preoteasa: Dacă starea de funcționare este afectată, dacă somnul este foarte prost (deși se știe că deprivarea de somn e cronică după nașterea unui copil), dacă nu mănâncă, slăbește foarte tare, nu se spală, nu se îngrijește- aceștia sunt indicatori de depresie pentru orice persoană. Când observăm aceste indicii, înseamnă că persoana respectivă are nevoie de ajutor de specialitate. În cazul depresiei postpartum, apare un element important de observant, respectiv relația cu copilul: dacă mama ajunge să respingă copilul sau dacă are o anxietate exagerată (și nu e deloc rar acest lucru în cazul mamelor de prematuri), e nevoie de ajutor. Starea aceasta nu îi face bine nici copilului, care e conectat cu mama și îi simte emoțiile, și, evident, nici mamei, care poate să rămână toată viața cu o anxietate generalizată (în funcție și de structura ei emoțională). Este o traumă majoră să ai copilul șase luni în spital și în fiecare zi să te întrebi dacă va trăi sau nu.
Totul Despre Mame: Ce se întâmplă în familia extinsă? Cum sunt afectați frații când toată atenția merge, pentru o perioadă, către prematur?
Psiholog Ana Maria Preoteasa: Aceasta este o traumă care afectează toată familia. Părinții, copiii, bunicii- toți sunt afectați. În ceea ce îi privește pe bunici, dacă nu au mai trecut prin situații de genul acesta, de multe ori sunt atât de afectați încât nici nu sunt capabili să susțină părinții. Nu știu cum să comunice empatic cu părinții. Să nu le nege suferința. E foarte important să nu negi suferința unui părinte într-o situație atât de delicată.
Și situația fraților copiilor prematuri este una grea, însă trebuie să li se spună adevărul pentru a înțelege, în primul rând, motivul acestei crize din familie. Un copil mic, care aștepta ca mama să vină acasă cu o surioară sau cu un frățior, vede nu doar că ea a venit singură, ci și că se află într-o stare permanentă de tristețe. E important să se discute cu el și să i se explice, în funcție de vârstă și de nivelul lui de înțelegere, ce se întâmplă. Chiar dacă părinții nu vor să împovăreze un copil aflat în lumea lui magică, nu au cum să îl izoleze de realitate și de situația prin care trece întreaga familie.
I se poate spune că fratele a rămas la spital pentru tratament, că medicii fac tot posibilul ca lui să îi fie bine. Să nu i se promită ceva ce nici părinții nu cred, pentru că un copil simte când adulții nu sunt autentici. Nu îi poți spune unui copil cu certitudine că fratele lui va fi bine, când el s-a născut la 25 de săptămâni și are riscuri majore. Când ai informații de la medici că în câteva săptămâni micuțul are toate șansele să fie bine și să vină acasă, îi spui asta și copilului.
Cum îi pot ajuta cei din jur pe părinții de prematuri? Ce să facă și, de asemenea, ce să nu facă/ spună în preajma lor?
Psiholog Ana Maria Preoteasa: Este foarte important sprijinul familiei și al celor apropiați, atât în perioada de spitalizare, cât și după. În primul rând, ajutorul instrumental, cu tot ce e necesar logistic: cumpărături, mâncare, bani, curățenie etc. Iar emoțional, pur și simplu să le fie alături, să le înțeleagă suferința, să înțeleagă că trec printr-un moment greu. Să nu fie intruzivi, ci să le fie alături. Uneori, poate e suficient să trasmită încurajări telefonic. Alteori, să se implice mai mult. Cu bun simț și intuiție, cei din jur ar trebui să știe care este limita și cum să facă să nu devină intruzivi. Generațiile mai tinere știu să stabilească limite, și e foarte ok ca părinții să spună când anumite gesturi sau discuții nu le fac bine.
E important ca cei din jur să nu vină cu povești inutile și cu exemple aflate la polul opus, care pot să facă rău, de genul „Copilul meu a avut 4 kg la naștere”/ „Eu am născut la 40 de săptămâni”. Aceștia sunt declanșatori, triggeri pentru starea mamei, care oricum trece prin emoții de vinovăție, de tristețe, de frică. Nu mai are nevoie de povești inutile. Uneori, oamenii sunt foarte centrați pe ei și nu își dau seama cât de mult rău pot să facă și cât de fragilă e persoana din fața lor.
Dacă ți s-a părut interesant acest articol despre sprijinul pentru părinții de prematuri, îți recomandăm să citești și:
- Naștere prematură la Iași. „La 23 de săptămâni, aveam dilatație de 3 cm și colul scurtat”
- Naștere prematură la Sibiu. „Fetița a avut 780 de grame și a fost intubată 3 luni. După 5 luni de spitalizare, am luat-o acasă sănătoasă”
- Depresia mamei de copil prematur. „După 31 de zile petrecute în spital, îmi era frică de copilul meu”
