Cristian, elevul de 19 ani de la Colegiul Național de Arte „Regina Maria” din Constanța care și-a pus capăt zilelor săptămâna trecută, nu era un copil-problemă. Părea calm, era apreciat pentru talentul muzical, devenise un instrumentist pasionat care își dedica mare parte din timp muzicii și visa să ajungă în fanfara militară. „Copil de nota 10”. Exact tipul de adolescent despre care psihologii spun că își ascunde cel mai bine suferința. Înainte de a se sinucide, și-a dat parolele conturilor de socializare colegelor, a ieșit din ansamblul în care cânta și i-a spus directoarei colegiului unde învăța că o iubește și că „totul va fi bine”. Au existat câteva semne ale suferinței, dar, ca în cele mai multe tragedii de genul acesta, ele au fost înțelese abia după. În spațiul public au apărut informații legate de posibile conflicte pe care le-ar fi avut cu familia din cauza orientării lui sexuale. Acuzele părinților, spun psihologii, îi fac pe mulți copii să trăiască în frică, ascunzându-și adevăratele trăiri acasă. Despre suferința ascunsă a tinerilor care par „în regulă” și despre teama unora dintre ei că nu vor fi acceptați de familie am stat de vorbă cu Elisa Bouleanu, psihoterapeut care lucrează cu adolescenți care se confruntă cu astfel de probleme, cu Victor Pânzariu, asistent social care sprijină tineri respinși de familie din cauza orientării lor sexuale, și cu Monica Sărăcescu, psiholoaga care l-a cunoscut pe Cristian la 12 ani, când mama lui l-a înscris la un curs de dezvoltare personală.
România are una dintre cele mai grave statistici din UE când vine vorba despre suicidul infantil: rata în rândul copiilor sub 15 ani este aproape dublă față de media europeană. La nivel european, sinuciderea a devenit a doua cauză de deces în rândul tinerilor între 15 și 24 de ani. În multe familii, ideea de copil-problemă are o imagine clară: adolescentul rebel, agresiv, care lipsește de la școală, țipă, trântește uși sau intră constant în conflicte. Dar suferința adolescentină nu arată întotdeauna cum își imaginează adulții. Există adolescenți care continuă să meargă la școală, să aibă rezultate bune, să participe la activități, să zâmbească și să răspundă „sunt ok”, deși în interior duc anxietate severă, depresie, rușine, sentimentul că sunt singuri sau că nu pot vorbi sincer nici măcar acasă. Pentru unii, această singurătate este amplificată și de teama că nu vor fi acceptați dacă spun cine sunt cu adevărat.
Psihologul Elisa Bouleanu spune că tocmai adolescenții cuminți, perfecționiști și retrași sunt uneori cei la care suferința se vede cel mai greu: „Nu «explodează» în exterior, nu fug de acasă, nu creează probleme evidente. Din contră, par liniștiți, conștiincioși, responsabili, foarte sensibili la dezamăgirea părinților și foarte preocupați să funcționeze «cum trebuie». Adică să nu facă probleme, să ia note mari, să nu își supere părinții.” Uneori, cei mai greu de salvat sunt exact aceștia. Tăcuți și funcționali, ei învață să sufere fără să deranjeze pe nimeni.
„Nu ne-a făcut niciodată probleme. Și tocmai asta era problema”
„Am întâlnit în cabinet adolescenți care merg la școală, iau note mari, au rezultate, eventual multe activități extrașcolare la care excelează și aparent totul este «ok». Părinții îi aduc pentru că «sunt prea închiși în ei», «nu au încredere în ei», «nu socializează suficient». Aparent, ai zice că nu sunt probleme grave. Și după câteva ședințe descoperi un univers interior copleșit de suferință. Adolescenți care aparent sunt ok, funcționali, apelează la self harm (autovătămare-n.red) pentru a se regla emoțional, au ideație suicidară, au atacuri de panică, se simt singuri, extrem de singuri, neînțeleși, nevăzuți, se simt o povară pentru părinți”, explică psiholoaga Elisa Bouleanu.
Mulți dintre acești adolescenți nu spun nimic acasă până nu ajung în terapie. Chiar și atunci, psihologii spun că le este foarte greu să vorbească sincer cu părinții despre ce simt, pentru că nu cred că vor fi înțeleși. De multe ori, părinții descoperă abia în cabinet câtă suferință duce copilul lor de luni sau chiar ani. „De ce? Pentru că este nevoie de o relație bazată pe încredere, acceptare, blândețe, pentru ca un astfel de adolescent să se deschidă în fața părinților. Și, din păcate, recunosc cu regret, rar am văzut astfel de relații la adolescență”, spune Elisa Bouleanu.
În cazul adolescentului din Constanța, multe dintre gesturile făcute înainte de moarte par astăzi semnale de adio: și-a dat parolele conturilor de socializare colegelor, s-a retras din activitățile în care era implicat, le-a spus apropiaților lucruri care, retrospectiv, par despărțiri mascate. „Am observat dezinteresul lui pentru activitățile în care, de obicei, era foarte implicat și, în al doilea rând, le trimisese colegelor conturile lui, cu parolele. Doamna dirigintă s-a panicat foarte tare și a chemat-o pe mamă la școală”, a declarat Anca Dragomir, directoarea colegiului din Constanța, potrivit Observator News. Mama a asigurat-o pe dirigintă că elevul urmează un tratament pentru stările pe care le are și că nu sunt motive de îngrijorare. Câteva ore mai târziu, adolescentul a fost găsit mort pe calea ferată.
„«Nu ne-a făcut niciodată probleme». Și tocmai asta devine, de fapt, problema: faptul că astfel de copii învață foarte devreme să își ducă singuri suferința, să nu încarce părinții cu ce simt ei, pentru că, de cele mai multe ori, știu că nu vor fi auziți, văzuți, înțeleși. Problema este că părinții așteaptă semne dramatice și evidente, dar, în realitate, suferința este mult mai discretă de atât. Uneori semnul este că adolescentul nu explodează, ci pur și simplu dispare încet-încet”, spune psiholoaga.
Copilul timid care se prăbușește în interior. Explicațiile psiholoagei care l-a cunoscut pe adolescentul din Constanța
Adolescentul care s-a sinucis fusese dus la psiholog încă de la 12 ani, pentru că era timid și retras. Un profil pe care specialiștii îl întâlnesc frecvent la copiii care învață devreme să își ascundă emoțiile. Psihologul Monica Sărăcescu, care a lucrat atunci cu el timp de 10 săptămâni într-un program de dezvoltare personală pentru adolescenți, își amintește un copil „mai timid”, care „își căuta locul, ca orice adolescent”. „Mama i-a fost atunci aproape și a căutat să investească în dezvoltarea sa emoțională”, spune psiholoaga. Programul pe care îl urma adolescentul aborda teme specifice vârstei: relația cu familia, emoțiile, stima de sine, integrarea socială, relația cu propriul corp și descoperirea vocației. Nimic nu anunța atunci o tragedie. „Feedback-ul a fost pozitiv. A fost o experiență pozitivă”, spune Monica Sărăcescu. „În acești ani, nu știu ce s-a întâmplat…”
Psiholoaga povestește că l-a mai văzut peste ani la un eveniment de Crăciun, pe scenă, cântând. „Era un copil de nota 10. Era un copil conștiincios. Și m-am întrebat: «Dar ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu?»”
Pentru specialiști, cazul adolescentului din Constanța vorbește despre ceva ce se întâmplă frecvent în adolescență: copii care afișează în exterior imaginea unui adolescent funcțional și echilibrat, în timp ce în interior se închid tot mai mult. „Este clar că, la un moment dat, ceva s-a rupt în interiorul lui. Nu știu din ce cauză și nici ce s-a întâmplat în toți acești ani, dar privind acum tot ce a apărut după tragedie, pare că s-a închis tot mai mult în el”, spune psiholoaga.
Psihologii spun că adolescența este perioada în care mulți părinți simt că „nu își mai recunosc copilul”. Emoțiile se schimbă rapid, vulnerabilitățile se adâncesc, iar nevoia adolescentului de a se simți înțeles și acceptat rămâne constantă, chiar dacă el nu mai cere asta la fel ca în copilărie. Adolescența este o furtună emoțională, o perioadă în care tinerii au nevoie nu doar de prieteni, ci și de adulți în care să aibă încredere. „Au nevoie să se simtă înțeleși, mai ales de către părinți și persoanele cu autoritate și cu sens pentru ei. Pot fi profesori, rude, antrenori. Au nevoie de un adult de încredere”.
În multe cazuri însă, conflictul permanent din familie îi face pe adolescenți să se retragă și mai mult. „Niciun adult n-ar veni la un alt adult care țipă la el să își deschidă sufletul”, spune psiholoaga. „Acolo ne închidem. Nu ne simțim bineveniți, nu simțim siguranță”. Ea spune că mulți părinți încearcă să facă bine copiilor lor, dar ajung să ignore exact nevoile emoționale ale adolescenților.
De multe ori, ruptura nu apare din lipsă de iubire, ci din faptul că părinții și copiii ajung să vorbească emoțional „limbi diferite”. Gesturile pe care adulții le consideră utile sau corecte nu sunt întotdeauna cele de care adolescentul are nevoie în acel moment. „Lucram zilele trecute cu o adolescentă care îmi spunea: «Mi-aș dori ca mama să mă răsfețe și pe mine măcar aducându-mi o cană cu apă». Iar mama îi răspundea mereu: «Poți să îți iei singură, trebuie să devii autonomă». Doar că, pentru acea fată, gesturile mici de grijă reprezentau limbajul iubirii. Noi, părinții, încercând să le facem bine copiilor noștri, uităm uneori că nevoile lor emoționale nu coincid întotdeauna cu ceea ce ne dorim noi pentru ei. Uneori au nevoie să îi ascultăm mai mult, să îi înțelegem mai bine, să le învățăm limbajul emoțional. Fiecare copil este diferit și are nevoie să știe că părintele lui va fi acolo chiar și atunci când greșește, când este vulnerabil sau când nu știe cum să gestioneze ceea ce simte. Adolescenții au nevoie să se simtă acceptați, înțeleși și ajutați să se dezvolte fără teama că iubirea dispare atunci când nu sunt perfecți”, spune psiholoaga Monica Sărăcescu.
- CITEȘTE ȘI: Gesturile care îl fac pe copilul tău să se simtă iubit. Cum îi descoperi limbajul iubirii
Frica de a fi respins chiar de propria familie
Informațiile legate de posibile episoade de violență în familie din cauza orientării sexuale a băiatului nu au fost confirmate încă oficial. Însă faptul că mulți tineri din România sunt respinși de familii atunci când își recunosc homosexualitatea este o realitate. Victor Pânzariu, asistent social în cadrul organizației comunitare MozaiQ, spune că există adolescenți care se tem să vorbească acasă despre orientarea lor sexuală de frica respingerii sau a conflictelor din familie.
„Trăim într-o societate profund homofobă, iar în ultimii ani vedem și un val de extremism care normalizează tot mai mult discursul de ură și stigmatizarea persoanelor LGBTQ”, spune acesta. Potrivit Barometrului Acceptării Persoanelor LGBTQI+ realizat de MozaiQ, persoanele homosexuale se află printre cele mai respinse categorii sociale din România. După persoanele care trăiesc cu HIV, românii spun cel mai frecvent că nu și-ar dori persoane LGBTQ aproape de ei – ca membri ai familiei, vecini sau persoane apropiate. Pentru mulți adolescenți, asta înseamnă ani întregi trăiți în frică și ascundere. „Mulți copii ajung să creadă că, dacă spun cine sunt cu adevărat, riscă să fie respinși chiar de oamenii de la care așteaptă protecție și siguranță”, spune Victor Pânzariu.
Psihologii spun că atunci când un adolescent simte că nu poate fi sincer nici măcar acasă, începe să se izoleze emoțional și să ascundă tot mai mult din ceea ce trăiește. „Pentru adolescenți, momentul în care părinții află despre orientarea lor sexuală este un moment de maximă vulnerabilitate. Copilul vine către părinți cu multă frică: frica de a fi respins, judecat și chiar frica de a nu pierde iubirea părinților. Am întâlnit și adolescenți care se tem să spună părinților despre orientarea lor sexuală de teamă că vor fi dați afară din casă. O teamă justificată, având în vedere că există cazuri în care adolescenții au fost efectiv dați afară din casă pentru că sunt gay. Aș completa aici cu faptul că aceeași frică o au și adolescenții transgender”, explică psiholoaga Elisa Bouleanu.
Pentru mulți părinți, ideea că un copil ar putea ajunge să se teamă de propria familie pare imposibil de imaginat. Dar organizațiile care lucrează cu adolescenți LGBTQ spun că astfel de cazuri există deja în România – și nu sunt deloc rare. Asociația MozaiQ are inclusiv un adăpost destinat tinerilor LGBTQ majori care au fost dați afară din casă, au fugit din medii familiale abuzive sau nu mai au unde să locuiască după ce părinții află despre orientarea lor sexuală ori identitatea de gen. Acolo primesc un loc sigur unde să stea temporar, consiliere psihologică, sprijin social și ajutor pentru a-și continua studiile sau pentru a deveni independenți. Unii ajung în adăpost după conflicte violente în familie, alții după luni întregi în care au trăit ascunzând cine sunt.
„Mulți oameni cred că astfel de lucruri nu se întâmplă la noi sau că sunt exagerări. Dar se întâmplă chiar acum, sub ochii noștri”, spune Victor și adaugă: „Uite, exact acum, în timp ce noi vorbim la telefon, am primit un alt e-mail, îți citesc: «Pentru faptul că sunt trans, am o șansă foarte mare să fiu dată afară din casă. Problema este că sunt clasa a XI-a…» Deci, oamenii care vin la noi și care accesează serviciile noastre trec prin chestiile astea astăzi! Sunt persoane din toată țara, nu doar din București. Am avut din Bacău, Sibiu, Baia Mare, Brăila, Galați, Brașov, Iași… Dar de unde n-am avut?! Persoane care au venit către noi și care au avut nevoie de un pic de sprijin pentru că nu mai puteau trăi în familiile lor”.
„Copilul simte nu doar că a făcut ceva greșit, ci că el însuși e greșit”
Psihologii spun că respingerea venită chiar din partea familiei poate deveni devastatoare pentru un adolescent. „Îmi este sincer greu să redau în cuvinte durerea pe care o poate resimți un copil cu altă orientare sexuală sau altă identitate de gen atunci când, în urma coming out-ului în fața părinților, simte respingere”, spune psiholoaga Elisa Bouleanu. „Copilul simte nu doar că «a făcut ceva greșit», ci că el însuși este greșit și că a pierdut exact locul în care ar fi trebuit să se simtă cel mai în siguranță emoțional”.
Psiholoaga explică faptul că respingerea părinților se poate transforma rapid în rușine profundă, singurătate și sentimentul că nu vor putea fi iubiți așa cum sunt. „Trăim încă într-o societate predominant homofobă, iar pentru mulți dintre acești adolescenți familia rămâne singurul loc în care speră să fie acceptați necondiționat. Și dacă nici acolo nu ajung să se simtă în siguranță, mulți ajung să creadă că trebuie să ascundă cine sunt pentru a putea fi iubiți și acceptați”.
Suferința poate deveni uriașă, avertizează specialiștii, mai ales atunci când adolescentul simte că nu mai are niciun adult sigur emoțional în viața lui. „Dacă informațiile apărute public se confirmă și au existat conflicte legate de orientarea sexuală, cazul adolescentului din Constanța arată cât de devastator poate fi pentru un copil sentimentul că nu este acceptat de propria familie”, spune Elisa Bouleanu.
- CITEȘTE ȘI: Ce înseamnă, de fapt, o familie disfuncțională și de ce mulți părinți își dau seama prea târziu
„Nu mai vreau să mă simt așa”
Psihologii spun că adolescenții care ajung să se gândească la sinucidere nu își doresc, de fapt, moartea. Vor doar să oprească durerea, suferința, rușinea sau sentimentul apăsător că nu mai aparțin nicăieri. Mulți dintre ei nu caută neapărat să renunțe la viață, ci să scape de starea aceea continuă în care se simt singuri, neînțeleși, o povară, convinși că nimeni nu ar putea suporta să afle cu adevărat ce trăiesc. Pentru părinți, asta poate fi cel mai greu de înțeles: adolescentul poate continua să meargă la școală, să râdă, să stea pe telefon, să iasă cu prietenii și, în același timp, să se prăbușească emoțional în interior.
Cea mai periculoasă combinație este suferința profundă trăită în singurătate. Psiholoaga Elisa Bouleanu spune că tot mai mulți adolescenți ajung în cabinet cu anxietate severă, depresie, sentimentul că nu sunt suficient de buni și presiunea permanentă de a performa. Bullying-ul, izolarea socială, conflictele din familie și comparația constantă de pe rețelele sociale amplifică rușinea și sentimentul de inadecvare. „Mulți cresc cu senzația că nu au voie să greșească, să dezamăgească sau să fie altfel decât se așteaptă ceilalți de la ei”, explică psiholoaga. În lipsa unei relații emoționale sigure – a unui adult cu care să poată vorbi fără teama că vor fi judecați, certați sau minimizați – suferința poate deveni copleșitoare. „Punctul cel mai periculos este când adolescentul nu mai vede nicio ieșire și începe să creadă că durerea va rămâne așa pentru totdeauna”, avertizează Elisa Bouleanu.
Diferența dintre un adolescent care cere ajutor și unul care renunță complet poate fi o persoană, una singură. O persoană în fața căreia adolecentul poate spune adevărul despre ce simte fără să fie judecat, certat sau respins.
- CITEȘTE ȘI: Povestea lui Vlad, un copil abandonat căruia asistenta maternală și educația i-au schimbat destinul
Criza adolescentului nu arată întotdeauna așa cum își imaginează părinții
Poate că adolescentul tău merge la școală. Poate că ia note bune. Poate că nu ridică vocea și nu creează probleme. Și totuși, s-ar putea să ducă o suferință pe care nimeni nu o vede. O criză emoțională la adolescenți poate fi tăcută: retragere în cameră, izolare, nopți nedormite, lipsă de energie, anxietate, iritabilitate, pierderea interesului pentru aproape orice sau senzația apăsătoare că „nu mai e el”.
Elisa Bouleanu spune că, în astfel de momente, mulți părinți intră instinctiv în „modul de rezolvare”: dau sfaturi, controlează, critică sau încearcă să motiveze adolescentul să „își revină”. „Am întâlnit adolescenți care spun că atunci când părintele vine cu soluții precum «Ieși și tu afară» sau «Fă și tu ceva, nu mai sta toată ziua degeaba», pe lângă tristețea pe care o simțeau deja se adaugă și vinovăția că nu sunt în stare să își revină. Și criza se agravează”, explică psiholoaga.
Adolescentul aflat în suferință nu are nevoie de soluții rapide și nici de părinți perfecți. Are nevoie să simtă că nu este singur. „Are nevoie de un părinte prezent, care să fie în stare să stea cu emoțiile lui. Are nevoie să simtă că nu e o povară, că starea lui – așa rea cum e – este înțeleasă și acceptată. Un părinte care să spună doar «Sunt aici. Văd că îți este greu. Nu trebuie să treci singur prin asta»”.
Psiholoaga avertizează că părinții nu trebuie să aștepte ca lucrurile să treacă de la sine și nici să ducă singuri astfel de situații. „Adolescentul poate avea nevoie de ajutor de specialitate – psiholog, consilier, uneori chiar psihiatru și medicație. Iar părinții nu trebuie să aibă reacția perfectă și nici să înțeleagă totul imediat. Pot fi speriați, confuzi, pot avea multe întrebări. Important este ca adolescentul să nu simtă că iubirea și relația dispar exact în momentul în care îi este cel mai greu”.
