Demineralizările dentare, acele pete albe sau zone în care dinții încep să se ciobească încă de la vârste foarte mici, nu apar „din senin” și nici nu au o singură cauză. De la carențe de fier pe care nici pediatri nu le bănuiesc la un copil aparent sănătos, până la alimentație, igienă sau modul în care copilul învață să mestece, totul este interconectat. Iar uneori, dinți care arată perfect sănătoși la erupție ajung să se degradeze rapid într-un mediu oral care nu le este deloc propice.
„De ce se macină dinții copilului meu? „Oare fac ceva greșit?”, se întreabă părinții. Există voci care susțin că „dinții se strică de la alăptare”. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate și, uneori, complet diferite de informațiile găsite pe internet. În interviul acordat Totul Despre Mame, dr. Andreea Ion, medic stomatolog cu competență în pedodonție, explică de ce alăptarea nu este „vinovatul de serviciu”, cum arată, de fapt, primele semne ale demineralizării, ce greșeli frecvente fac părinții fără să-și dea seama și de ce, în unele cazuri, o analiză de sânge poate fi mai importantă decât orice „tratament minune”.
În rândul mamelor cu copii mici se vorbește tot mai mult despre demineralizări și despre legătura lor cu alăptarea. Este reală această asociere?
Este o poveste, un mit toată povestea asta legată de alăptare și problemele cu dinții copiilor. Sunt foarte multe mame care ajung la mine în cabinet în contexte emoționale dificile, femei cărora le-am spus că nu consider că înțărcarea aduce vreun beneficiu stării dinților bebelușului, dar care tot au înțărcat. Pentru că au fost presate – de familie, de medici, de context. Alăptarea este un subiect foarte delicat, iar decizia înțărcării este și mai delicată. Cred că aceasta ar trebui să vină atunci când mama și copilul sunt pregătiți, dar în mod special mama. Copilul e pregătit, se adaptează, supraviețuiește. Sunt situații în care mama are o problemă gravă și nu poate alăpta, copilul se descurcă, se va hrăni la biberon, va reuși în două-trei zile dacă apare o astfel de schimbare. Însă pentru mamă este greu, mai ales din punct de vedere emoțional. Presiunea externă de a înțărca este foarte mare. Înțărcarea e grea, nu numai din punct de vedere fizic, ci și mental. Dar, din păcate sunt extrem de multe mame care ajung în cabinetul stomatologic unde li se spune că trebuie să înțarce, pentru că „e vina lor” că s-au stricat dinții copilului. Este dureros.
Dar care sunt cauzele reale ale demineralizărilor?
Ce văd eu frecvent în cabinet sunt demineralizări asociate unor carențe vizibile în analize. Majoritatea sunt copii alăptați, dar problema nu este alăptarea în sine, ci faptul că le lipsește fierul. Uneori și vitamina D, dar în mod special fierul – în diferite forme, fie hemoglobina în hemoleucogramă, fie depozitele – sideremia, feritina. Citeam de curând niște studii și am văzut că în protocoalele internaționale de pediatrie există niște criterii de suplimentare a fierului după vârsta de 6 luni, pentru că se spune că până la șase luni copiii au fier din placentă, nu din laptele matern (dacă vorbim de alăptare exclusivă până la 6 luni). Copiii hrăniți cu formulă primesc și fier, inclusiv în intervalul 0-6 luni, însă copiii alăptați exclusiv la sân au acele depozite de fier, pe care le consumă. Dacă după vârsta de 6 luni nu se fac niște analize copilului și nu se observă carențele și, prin urmare, nici nu se suplimentează aportul de fier sau dacă nu se ajunge la acele standarde predefinite, acești copii ajung ca undeva în jurul vârstei de un an (când au deja patru dinți sus și patru dinți jos) să înceapă să li se macine dinții.
De la lipsa fierului?
Da, de la lipsa fierului, pentru că această carență face ca din salivă să lipsească niște enzime care ne protejează natural de aciditatea din gură. Când ele lipsesc, apar demineralizările asociate carențelor care fac să se rupă muchiile dinților. Practic, dinții erup, pot fi sănătoși (nu vorbim aici de cazurile în care avem probleme de structură), dar în mediul din gură nu au condițiile necesare să se mențină sănătoși și încep să se degradeze. Am pacienți copii care vin cu o structură dentară normală, dar care, odată ajunși în contact cu „mediul din gură” oral, încep „să se mănânce” până la degradare completă.
Dacă dinții încep să se ciobească, să se desprindă bucăți din muchie, atunci părinții nu ar trebui să asculte de cei din jur care spun „lăsați-i așa, că sunt dinți de lapte și oricum se strică sau oricum o să cadă”. Exact atunci ar trebui ca părinții să caute un stomatolog și să încerce să adreseze problema. Atunci putem interveni din timp.
Poate fi și o problemă la mugurele dintelui din viața intrauterină?
Nu știm sigur. Putem presupune niște anomalii de structură, dar nu avem cum să le demonstrăm. Eu, în cabinet, mă confrunt cu ce am în față în momentul respectiv. Atunci apare întrebarea: ce înseamnă deficit, ce înseamnă carență? Avem niște limite în analize, de exemplu între 0 și 100 pentru hemoglobină sau feritină. Dar, în momentul în care copilul începe să aibă demineralizări, nu e suficient să fie „în interval”. Avem nevoie de un nivel optim.
Dacă valoarea feritinei tinde spre zero, e mai mare de zero dar este aproape de limita inferioară – chiar dacă este „în parametri”, copilul are nevoie de supliment. Și nu toți pediatrii sunt de acord. Aici apar diferențe de opinie. Unii pediatri spun că este „o anemie ușoară” sau că nici măcar nu este anemie, doar o valoare mai mică, și nu recomandă suplimentare cu fier. Alții spun „dacă vreți să îl înțepați, faceți-i și un set de analize”, dar nu insistă. Iar părinții ajung să fie confuzi: „De când e treaba dentistului să recomande supliment de fier?”
Sigur că nu dai fier la întâmplare, dar trebuie înțeles contextul. După ce începe diversificarea, copiii, mai ales cei care au deja nivelul de fier mai scăzut și refuză alimentele bogate în fier, nu au de unde să își ia fierul. Am întâlnit de foarte multe ori copii durdulii, care păreau perfect sănătoși, în cazul cărora nu te-ai fi gândit că există o carență. Și, totuși, analizele arătau altceva. De aceea îi trimit la pediatru. Le recomand un set de analize și încerc să îi conving că ne poate ajuta în demersul nostru un astfel de răspuns. Au fost situații în care pediatrii au spus inițial că nu e nevoie, pentru că „arată bine”, dar ulterior, după analize, au început să recomande mai frecvent aceste analize. Este nevoie de colaborare între medicii care se ocupă de starea copiilor.
Există mai multe tipuri de demineralizări?
Demineralizările sunt de două feluri. Pe de o parte, sunt cele care vin la pachet cu aceste carențe și, în multe cazuri, până nu se echilibrează carența, nu se remediază nimic. Orice aș face în gura copilului ajută foarte puțin, pentru că problema este în altă parte. În paranteză fie spus, există niște soluții care pot opri evoluția, dar nu sunt deloc „drăguțe”. Se aplică o cremă incoloră, dar care face dinții negri în toate zonele afectate. Dar oprește evoluția instantaneu. Și nu înseamnă că dinții rămân așa definitiv, deși există acest risc. Soluția pigmentează doar țesutul afectat, iar acel țesut, fiind mai moale, în timp se rupe și se desprinde – pleacă cu tot cu negrul acela. Mai rămân doar niște puncte sau zone mici pigmentate, ceea ce, de fapt, este un semn de succes.
Revenind, al doilea tip de demineralizare este ceea ce se numește popular „carie de biberon”, dar care poate apărea la toți copiii, inclusiv la cei alăptați. Se și miră mamele care alăptează exclusiv când aud această titulatură. De fapt, nu este deloc despre biberon. Această formă apare și la copiii alăptați care nu sunt spălați corect pe dinți.
În engleză se numește „early childhood decay”, altfel spus, e caria precoce a copilăriei. Denumirea de „carie de biberon” a apărut probabil pentru că se suprapunea cu perioada în care copiii primeau biberon, dar cauza reală este îngrijirea necorespunzătoare și dieta. Am avut, de exemplu, un caz când eram în facultate: un copil cu o astfel de carie, pe care noi, studenții, nu o mai întâlniserăm. Când am întrebat ce primește copilul în biberon, răspunsul a fost „Fanta”. Există și astfel de situații. Dar mai frecvent se întâmplă să fie ceai cu zahăr, ceai cu miere, lapte cu zahăr sau apă cu zahăr. Nu zahărul în sine este problema absolută, ci faptul că rămâne în gură, pe fondul unei igiene deficitare.
Care este rolul igienei în apariția acestor probleme dentare?
E foarte importantă. Placa bacteriană înseamnă resturi alimentare, celule moarte și bacterii care stau acolo și, fără o igienă corespunzătoare, aceste bacterii nu pleacă nici azi, nici mâine, nici peste o săptămână, nici peste o lună. Bacteriile astea „mănâncă” tot ce prind. Sunt „fane” zahăr și, iar când apare zahărul, se înmulțesc. Ele mănâncă și elimină produși de metabolism care sunt acizi, iar acizii aceia „topesc” dinții. Totul e interconectat. Nu trebuie să privim lucrurile simplist, în ideea că am mâncat o ciocolată și gata, am făcut carii. Dacă mănânc ceva dulce și mă spăl pe dinți seara, acesta e ca un restart pentru gură.
Și mai e ceva interesant: gura noastră (mediul oral) „preferă” (dacă putem spune așa) ciocolata în locul jeleurilor. Pentru că ciocolata e mai ușor de „spălat” de către salivă, pe când jeleurile rămân acolo lipite, cleioase. Dacă nu ne spălăm pe dinți cine știe cât timp, sunt șanse mai mari să ni se strice dinții de la jeleuri și de la ciocolată. Ideal ar fi să ne străduim să mâncăm dulce controlat, să nu facem excese, pentru că excesele nu fac bine nici dinților, nici greutății, nici sănătății în general.
Și mai e un lucru foarte important: să nu ronțăim toată ziua. Gura, ca și restul corpului, are nevoie de pauze. Așa cum stomacul are nevoie de pauză, cum creierul are nevoie de somn, și gura are niște mecanisme de apărare care funcționează doar dacă au destul timp. După ce mâncăm, saliva începe să neutralizeze acizii și să readucă echilibrul. Dar dacă mâncăm continuu, aceste mecanisme nu mai fac față. Într-o gură neîngrijită, cu o igienă necorespunzătoare, bacteriile produc constant acizi care stau în contact cu dinții și îi atacă în permanență. Iar smalțul, chiar dacă este cel mai dur țesut din organism (atât de dur încât ai nevoie de freză diamantată ca să-l îndepărtezi!) nu rezistă la un atac acid continuu.
Demineralizările sunt reversibile?
Da. În faza de pată albă, cretoasă, adică atunci când dintele își pierde luciul și apar acele zone intens albe, vorbim despre leziunea incipientă de carie. În terminologia stomatologică, asta este demineralizare. Practic, tot ce este la începutul cariei, la copii, este încadrat aici. Dacă nu s-a pierdut din structura smalțului ca volum, există posibilitatea de remineralizare. Asta înseamnă, în primul rând, oprirea procesului. Uneori este reversibil, adică pata albă poate să dispară, dacă intervenim corect: igienă foarte bună, produse care refac structura minerală a smalțului. Se întâmplă rar. De cele mai multe ori reușim să oprim evoluția, dar pata albă, mai intensă, rămâne. Și acesta este, de fapt, un rezultat bun.
Când e important să ajungem la stomatolog? Care sunt semnele demineralizării?
Ideal ar fi să ajungem la stomatolog înainte de a avea probleme. Bine ar fi ca părinții să vină cu copiii chiar și atunci când observă petele albe cretate. Sunt copii care ajung la mine abia când părinții observă acele dungi albe. Dar momentul acela este, de obicei, la câteva luni după debut. Părintele a simțit că ceva nu e în regulă, a început să spele mai bine, poate nu spăla deloc înainte și a schimbat obiceiurile.
Dintele, care erupe continuu, ca o „rachetă”, pe măsură ce i se formează rădăcina, începe să iasă sănătos, pentru că mediul s-a schimbat. Tot ce crește nou crește bine. Dar ceea ce s-a afectat înainte rămâne, de obicei sub forma unei semilune pe dinte. Părinții vin atunci și întreabă: „E grav? Trece? Ce facem? Se tratează? Rămânem fără dinți?”. Și de multe ori, din punctul meu de vedere, lucrurile sunt deja sub control.
Cât de mult contează componenta estetică și impactul social asupra copilului?
Contează foarte mult, mai ales în România, unde presiunea estetică este mare și există această dorință de „zâmbet perfect”. Le explic părinților că, din punct de vedere stomatologic, dacă leziunea este oprită, eu sunt mulțumită. Nu atunci când vorbim despre durere sau despre probleme funcționale. Dar, uneori, acele dungi albe devin maronii și asta este evoluția lor naturală.
Pe la grupa mijlocie, copiii încep să fie conștienți nu doar de ei, ci și de ceilalți. Nu vorbim neapărat de bullying, ci mai degrabă de curiozitate: „De ce ai dinții așa?”. Și atunci apare impactul emoțional. Eu le spun părinților să nu pună presiune pe copil, dar dacă cel mic e afectat (copilul vine și spune că alți copii nu vor să se joace cu el sau îl întreabă constant de ce are dinții așa), atunci există soluții. Și este mult mai sănătos să intervenim atunci când vine nevoia de la copil, nu doar din anxietatea adultului. Pentru mine este important să ajut copilul, dacă are nevoie, inclusiv din punctul de vedere al stimei de sine. Dar nu fac intervenții doar pentru imagine, ci pentru funcție și confort.
Scopul nostru este să avem copii funcționali: să poată să vorbească, pentru că dinții sunt importanți în vorbire, să poată să mănânce și să își îndeplinească funcțiile normale, să aibă confort. Ne străduim să îi ajutăm să nu sufere sau să sufere cât mai puțin de dureri de dinți. Dar, dacă ar fi după mine, mi-aș dori ca acești copii să aibă nevoie de cât mai puține tratamente stomatologice. Intervenim când este nevoie, dar, dacă aș putea, aș prefera să fie cât mai puțin invaziv.
Când se ajunge la intervenții mai complicate?
Ajungem la intervenții atunci când demineralizarea este atât de avansată încât începe să afecteze vorbirea, hrănirea, funcția în sine. Și, de fapt, sunt niște etape pe care părintele le poate observa din timp. Încep să se rupă dinții, apar margini neregulate, își pierd luciul. Uneori se mai ciobesc pentru că copilul roade tot felul de lucruri, dar acolo vorbim de un dinte normal care se lovește de ceva dur. Dacă, însă, dintele „se rupe singur”, nu e în regulă.
În fazele de început, venim cu lucruri simple: igienă, produse și creme aplicate local, analize. Tratamentul este întotdeauna individualizat. Ce funcționează la un copil nu funcționează neapărat la altul: pentru unul aplicăm ceva o dată pe săptămână, pentru altul mai des sau mai rar. Este foarte diferit și trebuie să fie un tratament asumat de medic.
Când problema devine una mecanică, atunci când copilul nu mai poate să vorbească sau să mănânce corect, intervențiile sunt diferite. Uneori, procesul demineralizării se oprește la nivelul gingiei și putem alege să așteptăm și să monitorizăm situația. Intervenim doar dacă apar infecții, pentru că apar și abcese, iar pentru mine este important să păstrăm rădăcinile, pe cât posibil – pentru că osul se dezvoltă în funcție de aceste rădăcini.
Am avut pacienți copii la care am fost nevoită să fac extracții la vârste mici și osul a rămas deficitar în acea zonă, nu s-a mai dezvoltat la fel. De aceea recomand extracția doar atunci când apar infecții care necesită antibiotic recurent, acele infecții care deformează părțile moi, când copilul se umflă, devine asimetric. Dacă aceste episoade se repetă, atunci extracția devine necesară.
În rest, există mai multe soluții: tratamente de canal, reconstrucții, pivoți, coroane, uneori sub anestezie generală. Dacă se ajunge la extracții, se pot face și dispozitive protetice (fixe sau mobile) care refac zona. Nu sunt foarte cunoscute, dar există și în România, iar copiii le acceptă surprinzător de bine.
Capele dentare (un fel de „căpăcele” umplute cu material compozit, care acoperă dintele afectat și pot fi modelate de forma unui dinte obișnuit – n.r.) sunt o altă variantă, dar funcționează doar dacă există suficient țesut dentar pe care să le putem monta. Ele ne ajută să păstrăm ce mai avem din dinte, dar trebuie înțeles că acest țesut nu este ideal pentru fixare și există riscul ca ele să cadă. Se poate întâmpla o dată, de două ori sau de mai multe ori depinde de copil și de obiceiurile sale alimentare. Unii copii se feresc să muște cu acești „dinți” falși, alții rod tot ce prind și capele se desprind mai ușor. De aceea, este foarte important ca părinții să știe de la început aceste lucruri. Nu este un eșec al intervenției stomatologice, ci o limitare a situației în care se află dintele. Fiecare copil reacționează diferit și condițiile din gura fiecăruia sunt diferite.
Când vine vorba despre demineralizări și sănătatea orală, ce lucruri esențiale trebuie să știe părinții despre dinții copiilor?
- Spălatul începe de la primul dinte și este obligatoriu seara. Dacă reușiți și dimineața, cu atât mai bine. Important este să fie o rutină zilnică, nu ocazională.
- Uitați-vă efectiv în gura copilului. Comparați cu dinții voștri. Dacă par diferiți ca textură, formă sau culoare, merită investigat.
- Dinții sănătoși sunt lucioși și au margini continue. Dacă devin mați, mai albi sau încep să se ciobească, este un semn că ceva nu este în regulă.
- Incisivii de jos sunt mai protejați decât cei de sus. Stau mai mult în salivă, ceea ce îi ajută, în timp ce cei de sus se usucă mai ușor și sunt mai vulnerabili.
- Spălatul pe dinți e mai greu decât pare. Copiii se opun, sunt niște „dragoni”, iar părinții ajung uneori să evite zonele greu accesibile, de teamă să nu îi rănească.
- Alimentația contează încă din sarcină și continuă în diversificare. Este important ca dieta să fie variată și echilibrată, nu doar lipsită de zahăr.
- Proteinele sunt esențiale și adesea ignorate. Se vorbește mult despre cât dulce primește copilul, dar rar ne întrebăm dacă mănâncă suficiente proteine.
- Masticația trebuie stimulată prin alimente consistente: carne, mere, morcovi etc, nu doar piureuri.
- Masticația nu este reflex, se învață. Copilul trebuie să stea la masă cu părinții, să observe și să fie ghidat: cum și pe ce parte să mestece.
- Alimentația moale și procesată afectează dezvoltarea maxilarului. Lipsa masticației duce, în timp, la maxilare mai mici și probleme de dezvoltare orală și funcționalitate.
