„Cum crește copilul tău?”- Informații în premieră din cartea medicului endocrinolog Bogdan Pascu

Obezitatea în rândul copiilor și tulburările de creștere nu mai sunt de mult excepții, ci realități tot mai frecvente cu care se confruntă mulți părinți moderni. Într-o lume în care alimentația este adesea dezechilibrată, iar stilul de viață devine din ce în ce mai sedentar, copiii cresc într-un mediu care le poate influența profund sănătatea fizică și emoțională. Dincolo de cifre și statistici, aceste probleme ascund întrebări reale: Oare e prea scund pentru vârsta lui? Are kilograme în plus, e momentul să țină regim? Cum pot să-l ajut cu statura joasă? Ce pot face ca să se mai îngrașe? Poate intra la pubertate la 11 ani? De ce se dezvoltă mai lent decât toți prietenii lui?

În același timp, presiunea socială, informațiile contradictorii și avalanșa de „sfaturi” din mediul online îi pot face pe părinți să se simtă nesiguri sau chiar copleșiți. De la greutatea corporală până la ritmul de dezvoltare, fiecare etapă a copilăriei vine cu propriile provocări, iar granița dintre normal și problematic nu este întotdeauna ușor de înțeles.

În acest context, apare nevoia unui ghid clar, bazat pe experiență medicală și explicații accesibile, care să ofere nu doar răspunsuri, ci și liniște. În cartea Cum crește copilul tău? Tot ce trebuie să știi despre greutatea, înălțimea și dezvoltarea sănătoasă a copilului, scrisă de dr. Bogdan Pascu, medic endocrinolog pediatru, cu peste 10 ani de experiență clinică în cadrul Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu-Rusescu” (INSMC), aceste teme sunt abordate cu multă empatie, astfel încât părinții să înțeleagă și să susțină sănătatea copilului lor pe termen lung.

Redăm mai jos, cu acordul autorului, câteva fragmente din cartea Cum crește copilul tău? Tot ce trebuie să știi despre greutatea, înălțimea și dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Trăim într-o lume obezogenă, o lume care ne oferă mai mult decât putem duce – mai mult zahăr, mai mult confort, mai multă fugă de disconfort –, și adevărul e că niciunul dintre noi nu e complet ferit. Toți suntem expuși. Oricine poate ajunge acolo, în punctul în care mâncarea nu mai e doar mâncare, ci un refugiu. Se vorbește despre modele de obezitate, insulină, rezistență metabolică, factori genetici, neurochimie. Toate contează, toate sunt piese ale aceluiași puzzle, dar, dincolo de știință, rămâne o realitate simplă: mediul în care trăim în acest moment ne împinge spre exces și, ca părinți, vrem să ne vedem copiii fericiți. E primul instinct. Le cumpărăm dulciuri, le oferim gustări, le facem toate poftele, pentru că zâmbetul lor ne încântă. Bucuria lor devine și bucuria noastră, dar apoi, la doar 20 de minute după ce s-a terminat ciocolata sau punga cu bomboane, vedem schimbarea. Copilul devine agitat, irascibil, neliniștit. Hormonii plăcerii au dispărut, dopamina și glicemia scad și apare din nou dorința – acel „mai vreau”.

E important de știut că, în astfel de contexte, copiii sunt mult mai vulnerabili decât adulții. Creierul lor este în plină dezvoltare, iar sistemele care reglează recompensa, autocontrolul și anticiparea consecințelor nu sunt încă maturizate. Pentru un copil, alimentele dulci nu sunt doar „gustoase”, ci hiperstimulante. Acestea activează intens circuitele de recompensă, într-un mod pe care copilul nu poate încă să-l regleze singur. În plus, copiii nu au instrumentele necesare pentru a face diferența între foamea reală și dorința de confort emoțional. Ei nu pot să spună: „Nu-mi este foame, ci sunt obosit, plictisit, trist sau stresat.” Corpul lor simte doar nevoia de a reveni la o stare de bine, iar mâncarea devine cea mai la îndemână soluție. Aici apare rolul esențial al adultului, nu ca factor de control rigid, ci ca un ajutor extern, care oferă structură până când copilul va putea să o construiască singur – autoreglarea nu este un talent cu care ne naștem, ci o abilitate care se învață, pas cu pas, în timp.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să vină în cabinet unii copii cu greutate prea mare sau prea mica, acei copii care se pierd între extreme, cei cu ADHD, cei din spectrul autist – fiecare cu propriul univers interior, fiecare cu felul lui de a gestiona plăcerea și controlul. Mai mult, chiar și terapia devine uneori un teren al recompenselor: „Dacă faci bine, primești o bomboană.” Dar ce învățăm astfel? Că efortul trebuie să fie plătit în zahăr, că liniștea se cumpără cu un gust dulce?

Recompensa trebuie să fie ceva constructiv, nu distructiv. Chiar și un sticker valorează mai mult decât o bomboană, fiindcă lasă în urmă o amintire plăcută, nu un nivel crescut de zahăr. Văd asta inclusiv când mă duc la bazin. Acum, singurul antrenor care nu mai oferă dulciuri după ora de înot e antrenorul nostru. La început, și el făcea la fel ca ceilalți, dar, după multe discuții, și-a schimbat obiceiul. A înțeles și el ce înțeleg și eu: dacă după un efort fizic îi dai copilului o bomboană, nu doar că îi anulezi o parte dintre beneficii, dar îi răstorni întreaga logică a sănătății.

La fel este și cu „eroul din familie”: copiii învață despre ce e bine pentru sănătatea lor nu din discursuri, ci din ceea ce văd acasă. Dacă tatăl preferă broccoli și mănâncă mai multe legume decât copilul, atunci cel mic își va construi singur reperele – poate nu pe moment, poate nu vizibil, dar aceste imagini se așază undeva, în niște sertare ale minții la care se va întoarce mai târziu.

Dr Bogdan Pascu, despre stimulii la care sunt expuși copiii din generațiile actuale

Spre deosebire de copilul care am fost eu, generația de azi se confruntă cu o nouă provocare majoră: dispozitivele mobile. Eu am prins începuturile tehnologiei – jocurile pe casetă, orele de așteptare până se încărca un joc pe televizorul alb-negru. Pentru mine, tehnologia a fost o bucurie, o explorare, în schimb, pentru ei a devenit o evadare paralizantă. Mulți dintre copiii care ajung în cabinetul meu petrec și câte 10–12 ore în fața ecranelor, iar părinții sunt șocați, fiindcă nu înțeleg cum e posibil, „dacă merge la școală”. Însă e posibil, pentru că, atât la școală, cât și în restul timpului, nu se mișcă deloc, rămânând captivi în fața telefoanelor sau tabletelor. Din punctul meu de vedere, dispozitivele mobile au nevoie de o abordare separată: restricții, limite, control.

Un copil nu ar trebui să aibă cont de social media înainte de 13 ani, iar timpul petrecut pe ecran, la vârste mici, ar trebui redus radical, pentru că, uneori, tentația ecranului e chiar mai periculoasă decât tentația alimentelor: e mult mai ușor să-l liniștești pe un copil punându-i în față un telefon decât să insiști, zi de zi, cu broccoli. Broccoliul cere răbdare, consecvență, pe când cartofii prăjiți nu cer nimic. La fel stă treaba și cu ecranele, iar când toate astea se adună – predispoziție, dor, mecanisme emoționale, dispozitive, lipsă de mișcare, recompense rapide –, obezitatea scapă de sub control și întregul sistem trebuie realiniat.

Așadar, pentru copilul din 2026, provocarea nu mai vine doar din farfurie, ci și din telefon. Dispozitivele mobile sabotează ore întregi de mișcare, transformând joaca în stat, iar statul, în oboseală și, evident, oboseala duce la mâncat compulsiv. Somnul, un alt pilon esențial, e perturbat de expunerea la lumină albastră înainte de culcare – lumina aceea care inhibă melatonina, hormonul somnului, și dereglează tot ritmul corpului. Copiii dorm mai puțin, 6–7 ore pe noapte, uneori nici atât – se întâmplă chiar ca adolescenții să vină dimineața la consult după ce s-au culcat la ora 3:00!

Toate acestea nu funcționează separat. Nu există o singură cauză, nu există „punctul zero” de unde pornește totul. Este un conglomerat interconectat: alimentație ultraprocesată, mișcare redusă, somn insuficient, tehnologie omniprezentă. Ne-am îngrășat ca societate nu doar din cauza unui aliment sau a unei obișnuințe, ci pentru că toate aceste elemente lucrează împreună, se amplifică unele pe altele și schimbă încet-încet felul în care cresc copiii noștri, felul în care se formează și felul în care se simt în propriul corp.

Dr Bogdan Pascu despre copiii scunzi și provocările cu care se confruntă

Un impact major îl are bullyingul legat de statura joasă și de lipsa dezvoltării sexuale, care adesea este mai agresiv decât cel legat de greutate. Pe lângă reacțiile care îl destabilizează, copilul simte că timpul nu curge în favoarea lui și că riscă să rateze o fereastră biologică esențială. Pentru băieți, presiunea este și mai mare. Există un prag psihologic – undeva în jurul înălțimii de 1,70 m –, care devine un reper pentru „normalitate”. La fete, pragul este în jur de 1,55 m, iar societatea le oferă și alternativa tocurilor, ceea ce face ca zona de confort să fie mai ușor de atins. În schimb, pentru băieți, absența acestei „soluții sociale” amplifică anxietatea, deși am întâlnit numeroase cazuri de acest fel și la fete. Diferența este că, la ele, statura joasă nu vine neapărat din întârzierea pubertății, ci uneori din faptul că pubertatea începe prea devreme, lăsând un timp mai scurt pentru creștere.

De multe ori, vin la consult speriate, după doi ani în care nu s-au mai înălțat niciun centimetru. De cele mai multe ori, explicația ține de ritmul biologic al pubertății. Rezerva de creștere se consumă rapid atunci când vârsta osoasă avansează accelerat, iar pubertatea progresează într-un ritm prea alert. Când încep să decelereze, apare îngrijorarea și, din păcate, multe ajung la mine prea târziu. La băieți, situația este adesea inversă. De cele mai multe ori, chiar pot să spun: „Ai venit la momentul potrivit. Putem interveni.”

Fetele, în schimb, trec de obicei prin saltul de creștere fără să știe cât va dura, se relaxează, iar când ritmul încetinește, uneori brusc, încep să realizeze că nu mai există viteză de creștere. În multe dintre aceste situații, vârsta osoasă este deja avansată, rezerva de creștere este minimă, iar intervențiile medicale sunt limitate la ceea ce eu numesc „zona mecanică” – acele soluții care nu mai pot schimba decisiv potențialul de creștere.

Dr Bogdan Pascu, despre anorexie

O problemă din ce în ce mai des întâlnită și care merită abordată, mai ales pentru a le oferi părinților o perspectivă medicală asupra ei, este anorexia nervoasă, care reprezintăo tulburare psihiatrică ce afectează profund atât corpul, cât și viața emoțională a unei persoane. Aceasta se caracterizează prin teama intensă de a lua în greutate, printr-o percepție distorsionată a propriului corp și prin restricționarea alimentației, chiar și atunci când greutatea este deja sub limita normală.

Anorexia nu este o alegere și nici un capriciu, ci o boală care se instalează treptat și se agravează în timp, dacă nu este recunoscută și tratată. Din păcate, primele semne sunt rareori observate. Majoritatea pacientelor ajung la endocrinolog într-o fază destul de avansată a bolii, iar principalul motiv pentru care intră în cabinet este absența menstruației. De cele mai multe ori, părinții vin și spun: „Fata mea nu mai are menstruație de 7 sau 8 luni.” În momentul în care începi evaluarea, observi rapid un indice de masă corporală scăzut și afli că a existat o scădere în greutate în ultima perioadă. Ca medic, trebuie să fii conștient de un lucru esențial: nu e deloc ușor să slăbești, iar majoritatea dintre noi chiar ne chinuim s-o facem. Organismul luptă cu toată forța să prevină pierderea în greutate, de aceea, atunci când apare o scădere ponderală, trebuie să existe un factor extrem de puternic în spate.

Poate fi vorba despre un dezechilibru hormonal, cum este hipertiroidismul, unde apare o scădere importantă în greutate, dar asociată cu o poftă de mâncare crescută, sau pot exista scăderi voluntare în greutate, în contextul tratamentului obezității, dar acolo pacientul descrie foarte clar cât de greu este procesul și cât efort presupune.

Din activitatea mea de endocrinolog, pot spune că anorexia este mult mai frecventă la adolescente decât la adolescenți, raportul fiind aproximativ de 8 la 2. La băieți, formele pot fi diferite, dar mecanismele sunt la fel de complexe. Nu sunt psihiatru, însă experiența clinică îmi oferă o perspectivă clară și este important de spus că orice persoană care trece prin obezitate ajunge, la un moment dat, într-o zonă foarte sensibilă. După atingerea obiectivului de greutate, urmează faza de menținere, care, din punct de vedere psihologic, poate fi foarte apropiată de anorexie: există mereu teama de a nu lua din nou în greutate.

Anorexia nervoasă este o tulburare psihiatrică reală, nu o dorință de a arăta într-un anumit fel doar pentru că este la modă pe rețelele sociale. În astfel de cazuri, copilul are o problemă reală de percepție asupra propriei persoane. Se uită în oglindă și se vede diferit de cum este în realitate. De cele mai multe ori, există declanșatori și tipare care se repetă: evită grăsimile, zahărul, carbohidrații și alte alimente. Pentru el, faptul că reușește să evite aceste alimente reprezintă o recompensă. Mintea lui îl „premiază” pentru fiecare zi în care a reușit să se controleze, tocmai de aceea este foarte greu să ajungi la el doar spunându-i că trebuie să ia în greutate. Amenințările legate de boală, fracturi sau riscuri grave nu ajută și nu poți să-i schimbi percepția prin frică, pentru că problema este mult mai profundă.

Pentru copil, acest control devine un trofeu zilnic. Faptul că a eliminat grăsimile, că a citit toate etichetele, că știe exact câte calorii, câte grame de zahăr, proteine sau grăsimi consumă este o realizare personală. Știe clar ce grăsimi sunt considerate „sănătoase”, face foarte multă mișcare, preferă activitățile de tip cardio pentru a arde calorii și își monitorizează extrem de atent aportul și consumul energetic, iar uneori acest control este mai precis decât orice instrument extern.

Mai mult, există și copii care știu pe dinafară etichetele produselor. Dacă le propui un supliment nutrițional folosit în recuperare, inclusiv copiilor subponderali, pot spune imediat ce conține, câte calorii are și ce ingrediente include. În acest punct, nu mai vorbim despre ambiție sau voință, ci despre o boală reală, care are nevoie de tratament specializat. Pentru părinți, cel mai important lucru este să înțeleagă că anorexia nu trece de la sine și nu se rezolvă prin sfaturi, ci prin intervenție corectă și susținută.

Alte teme abordate în carte: