Ce este dislexia și cum se poate trata?

TOTUL DESPRE MAME

Dislexia se referă la dificultatea de a citi, de a înţelege literele împreună. Copilul dislexic poate recunoaşte literele separat, dar nu le poate pricepe atunci când formează un cuvânt. Citeşte încet, cu greşeli şi are dificultăţi în înţelegerea textului citit. Dislexia se poate asocia cu disgrafia, atunci când copilul scrie urât şi cu greşeli gramaticale, sau cu discalculia, atunci când efectuează calcule matematice simple cu mare greutate. De obicei, aceste tulburări sunt asociate şi cu alte dizabilităţi de învăţare care pot afecta vorbirea, coordonarea sau memoria. Aproximativ 30% dintre copiii cu dislexie au şi deficit de atenţie, deşi acesta nu este o tulburare de învăţare în sine.

Tulburările de învăţare nu sunt o formă de retard psihic! Copiii care suferă de tulburări de învăţare au o inteligenţă normală sau peste medie. Este vorba de incapacitatea creierului de a procesa informaţiile primite, făcând astfel dificilă înţelegerea lor. Este, dacă vreţi, o problemă de „traducere”.

Cauzele pot fi genetice, dar sunt şi factori externi care pot influenţa, precum: consumul de droguri şi alcool în timpul sarcinii, naşterea prematură sau complicaţiile ivite în timpul travaliului care pot afecta creierul nou-născutului.

Când se poate diagnostica dislexia?

Primele semne ale unei probleme lexico-grafice pot fi observate încă din perioada preşcolară, când copilul:

  • se exprimă greu, pronunţă cuvintele mai lungi sau pe cele noi cu dificultate;
  • într-un dialog, dă senzaţia că nu ar auzi sau nu ar înţelege ceea ce i se spune;
  • nu observă diferenţa dintre două obiecte, de exemplu îşi încalţă adesea pantofii invers;
  • confundă deseori stânga cu dreapta;
  • reţine cu dificultate poezii, cântecele sau chiar numele colegilor;
  • învaţă greu să numere;
  • nu poate reţine ordinea zilelelor săptămânii sau a lunilor anului.

Prezenţa acestor semne nu garantează că este vorba despre dislexie, deoarece adevăratele semnale de îngrijorare apar odată cu intrarea în şcoală. Adesea, învăţătorii sunt cei care observă primii că micuțul vostru:

  • confundă litere, mai ales pe cele asemănătoare;
  • citeşte în sens invers (de la dreapta la stânga);
  • citeşte greu, silabisind cuvintele lungi;
  • înţelege parţial conţinutul unui text;
  • nu citeşte cu plăcere, ocoleşte citirea, pe cât este posibil, şi oboseşte în timpul cititului;
  • învaţă cu greu citirea literelor şi a silabelor;
  • copilul citeşte deosebit de lent.

Cu toate acestea, un diagnostic exact poate fi pus doar de către un specialist logoped sau neurolog pediatru, în urma unor testări.

Tratamentul dislexiei

Dislexia este o tulburare de învăţare care va fi prezentă pe parcursul întregii vieţi. Cu toate acestea, există metode terapeutice care o pot ameliora şi care pot îmbunătăţi performanţele şcolarului şi, mai târziu, ale adultului dislexic. Rezultatele sunt influenţate de o depistare precoce şi de începerea terapiilor cât mai curând. Medicul neurolog vă va vorbi de logopedie, terapia Sindelar, terapia Meixner sau kinetoterapie.

Deoarece copilul dislexic se confruntă deseori cu eşecul şcolar, el poate aduna multă frustrare, exprimată adesea prin accente de mânie şi o părere de sine proastă. De aceea este recomandată şi psihoterapia copilului, astfel încât el să înveţe metodele prin care îşi poate accepta cu uşurinţă dificultatea de învăţare. Rolul familiei este acela de a întări punctele forte, pasiunile şi performanţele din alte domenii de interes ale copilului lor.

Familia copilului dislexic

Nu doar copilul întâmpină dificultăţi, ci şi familia lui. Este întotdeauna dificil pentru o mamă să accepte că micuţul ei este “imperfect”. Nu te feri să vorbeşti despre ceea ce simţi, despre temerile tale, chiar despre sentimentele de vinovăţie care te pot copleşi în unele zile. Localizarea şi numirea problemei poate avea rol terapeutic pentru părinte.

La polul opus, a te preface că nu există nici o problemă, ca totul funcţionează normal nu va face decât rău, atât ţie, cât şi copilului. În volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori (Editura Trei 2010), Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, afirmă: „Considerarea ca normal a ceea ce, în mod evident, nu este aşa, este o formă elegantă de respingere, nu de acceptare. Prefăcătoria nu permite o relaţie umană reală, izolând astfel persoana cu dizabilităţi, care se vede nevoit să se retragă  într-o lume a sa mai sinceră, dar unde este singur.”

Tocmai de aceea atitudinea întregii familii trebuie revizuita. O atenţie deosebită trebuie acordată şi mediului scolar și cel mai înţelept este să purtaţi o discuţie serioasă cu învăţătoarea copilului iar aceasta, la rândul ei, să discute deschis cu întreaga clasă.

Tu ce ştii despre dislexie? Cunoşti un copil care se confruntă cu dificultăţi de citire?

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa