Hipoacuzia este denumită popular şi „auz slab”. Deşi urechile copilului hipoacuzic sunt pe deplin formate la naştere, nervii care fac legătura între urechi şi creier sunt încă incomplet dezvoltaţi. Ei se vor maturiza prin stimulare odată cu procesarea vorbirii şi cu dezvoltarea limbajului. Un copil diagnosticat cu hipocuzie nu va auzi decât sunete foarte slabe din mediul său sau nu va auzi deloc. Hipoacuzia poate fi congenitală, atunci când copilul se naşte cu această problemă, dar se poate dobândi şi după naştere din varii motive: hipoxie, infecţii bacteriene şi virale, în special infecţia cu citomegalovirus, icter prelungit cu valori mari ale bilirubinei (mai mare de 1,5 g la mie), scor APGAR mic, tratamente ototoxice, traumatisme. Cea mai frecventă cauză de hipocuzie este otita medie supurată.
Cum se diagnostichează un copil hipoacuzic?
Unii dintre părinţi se îngrijorează atunci când cel mic pare să nu răspundă la stimuli verbali sau când aceştia le cer să repete cuvinte. Alţii se îngrijorează atunci când observă că cel mic nu reacţioneaza la zgomotele din mediul înconjurător şi atunci se îngrijorează.
Specialiştii spun că o hipoacuzie nediagnosticată la timp va încetini procesul vorbirii şi achiziţiile cognitive, iar unii dintre copiii hipoacuzici vor avea probleme pentru tot restul vieţii.
Simona Serban, medic primar, şef de lucrări, şefa compartimentului de Audiologie din Institutul ORL “Prof. Hociota”, ne dă câteva indicii pe care trebuie să le urmărim pentru a recunoaşte un copil mic cu hipoacuzie: „La naştere, surzenia este un defect invizibil, copiii hipoacuzici arătând şi comportându-se la fel ca bebeluşii cu auz normal. În primele patru luni este greu de testat auzul subiectiv, chiar şi pentru un copil normal. La sunete puternice, în starea de somn superficial, copilul ar trebui să tresară. După vârsta de patru luni trebuie să ne îngrijoreze faptul că nu reacţionează la sunete puternice, nu întoarce capul, nu reacţionează la vocea mamei. De aceea, cel mai bine este să se facă testarea auzului în centre specializate prin metode obiective cum sunt otoemisiunile acustice şi potenţialele auditive evocate precoce, mai ales la copiii care prezintă factori de risc: prematuritate, incompatibilitate Rh, greutate la nastere mai mică de 1500 g, antecedente de hipoacuzie în familie, infecţii virale, bacteriene ale mamei în timpul sarcinii, consumul de medicamente ototoxice. Chiar dacă în perioada de nou-născut au trecut testele obiective, copiii trebuie urmăriţi până la vârsta de trei ani. Sunt hipoacuzii genetice care se exprimă mai târziu sau hipoacuziile din infecția cu CMV care nu sunt întotdeauna prezente la naştere, şi se pot manifesta în primul an de viaţă. Din păcate, cei mai mulţi dintre părinţi vin la doctor cu copilul după vârsta de un an jumatate, doi ani, pentru că acesta nu vorbeşte, amăgindu-se că seamăna cu tata, care a vorbit mai greu.”
Hipoacuzia nu este un handicap!
Atâta timp cât copilul este diagnosticat din timp timp şi protezat cu aparate cât mai performante, creierul se poate dezvolta normal iar el va putea fi integrat social cu uşurinţă. O bună reglare a protezei auditive îl ajuta pe cel mic să îşi însuşească o vorbire corectă şi încrederea că va fi acceptat de cei din jurul său.
Medicul Simona Şerban pune acccentul pe stresul social pe care îl resimt copiii hipoacuzici: „Hipoacuzia severă, permanentă, dacă nu este detectată precoce are consecinţe grave asupra dezvoltării vorbirii, achiziţionării limbajului şi dezvoltării cognitive, influenţează viaţa socială şi emoţională, copiii devin timizi, retraşi. De multe ori copiii sunt luaţi drept autişti. Hipoacuzia trebuie depistată în mod ideal în primele trei luni de viaţă şi tratată în primele şase luni.”
Puţinele date obţinute despre numărul copiilor hipoacuzici din ţara noastră arată că incidenţa acestei afecţiuni la nou-născuţi este de 1:630. Din păcate, în România sunt doar câteva maternităţi în care se realizează screeningul auditiv (Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie Prof. Dr. Panait Sarbu, Bucureşti, Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”, Bucureşti şi Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie Dr. Dumitru Popescu, Timișoara), deci încă multi copii cu această afecţiune scapă depistării la naştere.
Dacă ţi se pare că cel mic nu reacţionează aşa cum ar trebui într-una dintre etapele de mai jos, programează-l la un consult medical de specialitate:
0-3 luni: copilul reacţionează la sunetele puternice;
În jur de 6 luni: copilul localizează sunetul;
În jur de 9 luni: copilul răspunde când îl strigi şi reproduce unele sunete din mediu;
În jur de 12 luni: copilul rosteşte primele silabe cu sens;
În jur de 18 luni: copilul răspunde la comenzi şi realizează sarcini simple, este capabil să răspundă rapid la sunetele din orice direcţie;
În jur de 24 luni: copilul a început să vorbească iar vocabularul lui cuprinde 20 de cuvinte.
- Urmăreşte aici emisiunea pe aceeaşi temă.
