Cum se creează legături profunde între un copil și părinții adoptivi
Procesul prin care părinții și copiii formează legături profunde este unul foarte complex și de durată. Atunci când vorbim despre copii adoptați, procesul este chiar mai complicat, iar legile care îl guvernează sunt mai greu de descifrat. Cel mai important lucru este că, dacă e adevărat că în cazul copiilor adoptați lucrurile pot fi mai complicate decât în cazul copiilor biologici, ideile de bază rămân aceleași: copiii au nevoie de un mediu stabil, previzibil, au nevoie de siguranță, de căldură și de părinți cu disponibilitate afectivă care să răspundă imediat semnalelor transmise de copil.
Ce spun părinții adoptivi despre experiența lor?
Mama a doi copii biologici și a unuia adoptat a descris astfel legătura pe care o are cu copii săi: „În cazul copiilor născuți de mine, dragostea și atașamentul sunt ca niște gravuri în sufletul meu. Sunt acolo, nimic nu le poate șterge sau anula, au existat dintotdeauna și se adâncesc cu vremea. În ceea ce-l privește pe fiul meu adoptat, legătura dintre noi seamănă cu a scrie o carte, pagină cu pagină. Scriem în fiecare zi un nou capitol, ajungem un pic mai departe, împreună.”
O altă femeie are un copil biologic și unul adoptat. Povestind despre relația cu aceștia, ea mărturisește: „Nu am fost pregătită să simt o diferență atât de mare între legătura cu fiul meu natural și cea cu fiica mea adoptivă. Cu fiul meu a fost o uniune imediată. Cu fiica mea, orice am fi făcut, ea voia opusul. Nu-l iubesc pe unul mai mult decât pe celălalt, dar natura relațiilor cu ei doi diferă de la cer la pământ.”
Nancy Verrier este psihoterapeut și a scris mai multe cărți despre problematica adopțiilor și despre relațiile din familiile cu copii adoptați. Multe dintre concluziile ei se bazează pe propria experiență, pentru că Nancy Verrier are un copil adoptat și unul biologic și timp de paisprezece ani a stat acasă, având grijă de copiii săi. Și-a luat apoi Masterul în Psihologie Clinică, cu o teză având ca subiect adopția. În cărțile sale povestește foarte onest despre relațiile sale cu cei doi copii și despre provocările vieții cu un copil adoptat. Ea spune că își iubește ambii copii la fel de mult, dar că uniunea cu fiecare dintre ei este diferită, iar acest lucru este inevitabil.
Ce este de fapt această uniune, această legătură care în literatura de specialitate se numește bonding? Cărțile spun că este diferită de atașament sau de iubire și că se referă la felul în care două persoane sunt conectate prin mecanisme complexe și foarte greu de explicat. Nancy Verrier explică de ce uniunea aceasta nu poate fi niciodată la fel de intensă cu un copil adoptat cum este cu un copil biologic: „Oricui pretinde că uniunea aceasta poate fi la fel îi spun că nu știe ce vorbește. Există fluxuri hormonale care ne conectează la nevoile copiilor noștri. Din punct de vedere psihologic, mama și copilul său formează o entitate mult timp după ce cordonul ombilical a fost tăiat. Genele joacă un rol important în această uniune pe tot parcursul vieții. Felul în care ridică din sprâncene, postura sau felul în care merge, gesturile pe care le face – toate acestea îi creează copilul sentimentul de apartenență.”
Curajul acestei autoare de a discuta un subiect tabu cum este acela legat de diferențele conexiunii cu copiii adoptați față de cei biologici aduce un pic de lumină în viața miilor de părinți adoptivi care își pun întrebări legate de propria capacitate de a fi părinți buni. Capacitățile noastre de a forma conexiuni cu copiii adoptați țin de natura noastră empatică, afectuoasă, altruistă, dar undeva mai adânc există și alte resorturi, de natură biologică, care definesc această relație. Părinții adoptivi trebuie să știe că este normal să se simtă copleșiți, depășiți, neputincioși, să aibă dificultăți în a se lega profund de un copil adoptat, chiar dacă l-au așteptat ani întregi. Mai ales că, uneori, adopția vine la pachet cu provocări pe care nu le-am anticipat și pe care nu le putem controla.
Despre ce provocări vorbim mai exact?
Ca rezultat al privațiunilor pe care le-au experimentat, semnalele pe care le transmit copiii adoptați pot fi distorsionate, prea slabe, subtile sau greu de interpretat, ceea ce afectează capacitatea părinților de a răspunde cu sensibilitatea necesară. Atunci când copiii au fost lăsați să sufere, au fost privați de afecțiune, de atenție, este cert că ei nu mai știu ce și cum să ceară de la cei din jur. Resemnarea lor îi face greu de înțeles, iar comunicarea cu ei se lovește de bariere care par de netrecut. Părinții înșiși au nevoie de ajutor, în aceste cazuri, pentru a putea înțelege cum ar putea depăși aceste bariere de comunicare.
