Nani, nani, puişor sau cum să-i învățăm pe copii să adoarmă singuri

TOTUL DESPRE MAME

Una dintre cele mai mari provocări pe care le întâlneşti ca proaspăt părinte este să rezişti ritmului haotic pe care îl impune viaţa cu un nou-născut. În multe cazuri, nou-născuţii dorm mult, dar în reprize scurte, iar atunci când nu dorm, de obicei plâng. Din proprie experienţă ştiu că părinţii sunt obosiţi, descurajaţi, deprimaţi şi ar da orice pentru trei-patru ore de somn neîntrerupt, aşa că încep să caute soluţii, să adune idei, să întrebe în dreapta şi în stânga cum să-l trimită pe cel mic la nani.

Internetul ne stă la dispoziţie, medicii (pediatri sau nu) sar cu sfaturi despre cum să-i lăsăm pe copii să înveţe să adoarmă şi să readoarmă singuri. Avalanşa de informaţii ne face şi mai confuzi: oare ar trebui să lăsăm un copil atât de mic să plângă, să înveţe să se liniştească singur? Oare îi facem rău dacă îl lăsăm să plângă? Metoda plânsului controlat (cry-it-out) ne promite marea cu sarea: nopţi liniştite şi copii independenţi, libertate, somn neîntrerupt şi părinţi odihniţi şi veseli. Este o metodă pe care unii părinţi, în disperare de cauză sau din pură convingere, o folosesc. Haideţi să aflăm şi cu ce preţ.

Am patru baghete magice şi cu ele aş vrea să fac o vrajă. Asupra fiecăruia dintre voi şi asupra tuturor în acelaşi timp, pentru ca nimeni să nu mai creadă în metode şi teorii care încep cu „Zece paşi simpli pentru a-l învăţa pe cel mic să adoarmă singur”. Da, am patru baghete magice pe care am să le folosesc pe rând, una câte una, cu speranţa că, la sfârşit, niciun părinte pe care l-am atins nu va mai crede în aceste metode.

Prima baghetă magică

Cu prima baghetă magică vine şi primul răspuns: numele său este instinct. Nu degeaba natura ne-a înzestrat cu instinctul de a sări în ajutorul unui copil care plânge, nu degeaba plânsul unui copil este pentru mama sa ca răsucirea unui cuţit în rană. Instinctul ne învaţă să avem grijă de puii noştri şi ne face să le oferim susţinerea noastră atunci când au nevoie. Niciun părinte nu poate asculta liniştit cum plânge copilul său, dar mulţi îşi calcă instinctul în picioare. Închid uşi şi ferestre între ei şi copil, sperând să nu-l mai audă, se prefac că nimic nu îi atinge. Şi, totuşi, natura nu ne-a proiectat aşa şi putem să presupunem că nu e chiar neştiutoare în ceea ce priveşte creşterea copiilor.

A doua baghetă magică

…se numeşte empatie. Copilul care plânge are nevoie să fie alinat. Lumea aceasta îi este străină, senzaţiile sunt noi, iar el are nevoie de ajutor pentru a înţelege ce i se întâmplă. Singurele lui ajutoare, singurii pe care se bazează sunt părinţii lui. Nu îi cunoaşte încă atât de bine, dar sunt singurii de la care îi vine speranţa. Când are nevoie de alinare, de apropiere, când îi este foame, când este speriat de toate lucrurile noi din jurul lui, când nu poate dormi, copilul plânge. Nu a invăţat încă să îşi manifeste altfel nevoile şi, laolaltă cu plânsul, vine speranţa. Copilul speră că cineva îl va auzi şi va veni să îl ajute. Cu cât mama sa răspunde mai repede plânsului, cu atât copilul va căpăta mai mare încredere în ea şi în lume (şi, în mod paradoxal, va învăţa mai uşor pe termen lung cum să se liniştească şi să se consoleze – a avut un model bun). Va şti că este demn de iubire, că lumea nu e un loc atât de rău şi că primeşte ajutor de câte ori are nevoie. Mama e magică – puiul ei se linişteşte în braţele ei.

Atunci când plânsul său nu capătă niciun răspuns, în locul speranţei se cuibăreşte disperarea. Copilul este cuprins de panică, o senzaţie pe care o va încripta foarte adânc în creierul său, în memoria implicită. Această panică îl va însoţi de-a lungul vieţii şi se va retrezi, perfidă, în momente de singurătate, noaptea, sau atunci când va auzi plânsul unui copil. Disperarea lasă încet-încet locul resemnării. Copilul se va opri din plâns pentru că a învăţat că nu mai există speranţa să primească ajutor, nu pentru că nevoile sale ar fi fost împlinite, asa cum este firesc. Copilul va învăţa, într-adevăr, în decurs de câteva nopţi, că plânsul său este inutil, răspunsul nu va veni. Va ascunde în memoria sa implicita şi această concluzie – probabil că el nu este demn de iubire şi de atenţie, din moment ce nimeni nu răspunde niciodată nevoilor lui. Dar părinţii vor fi mândri: au un copil cuminte, care nu mai plânge noaptea. Vor povesti şi altor părinţi despre această metodă eficientă şi îi vor îndemna să o încerce.

Copiii instituţionalizaţi sunt dovada vie că, după încercări repetate de a solicita atenţia, căldura şi iubirea cuiva, fără niciun răspuns, vine resemnarea. Ştefan Dărăbuş, directorul Fundaţiei Hope and Homes for Children, povestea în 2001 pentru Dilema Veche: „a că, după ce plânge cât plânge, bebeluşul încetează să mai plângă. Undeva, în mintea lui de copil, înţelege că plânge degeaba, că nimeni nu vine să îl ajute. Aşa se face că intri în secţii de maternitate în care e o linişte mormântală, deşi eşti înconjurat de prunci. Nu mişcă. Nu îngaimă niciun sunet.”  E un reproş adus naturii umane care a făcut posibil în circumstanţe şi cu motivaţii diverse ca plânsul unui sugar să poată fi ignorat. Dar tăcerea copiilor noştri – atunci când există – este un reproş ţintit către noi înşine.

Compasiunea se învaţă încă din prima zi de viaţă. Copiii vor fi capabili să ofere exact la fel de multă compasiune câtă au primit la începutul vieţii lor.

A treia baghetă magică

Pe aceasta o voi folosi pentru acei sceptici şi raţionali care au nevoie de dovezi concrete. Numele acestei baghete magice este ştiinţă.

Cercetările au documentat următoarele transformări fiziologice care au loc atunci când copilul este lăsat să plângă: un puls crescut şi o presiune a sângelui crescută, un nivel redus de oxigen, o presiune intracraniană crescută, secreţia hormonilor de stres, scăderea rezervelor de oxigen şi de energie şi, în final, leziuni cerebrale şi disfuncţii cardiace.

Un copil înţelege că este important pentru părinţii lui atunci când i se răspunde imediat şi cu atenţie atunci când plânge, fie că e zi sau noapte. A lua un copil în braţe nu-l va transforma într-un răsfăţat, în schimb este dovedit ştiinţific că atingerea creşte numărul sinapselor în creierul său. Un cunoscut medic pediatru american, Dr. George Wootan, scrie: „Un copil are desigur foarte mulţi neuroni, dar asta nu-l ajută prea mult dacă aceştia nu sunt interconectaţi. Fibrele nervoase care îi conectează pe neuroni între ei se numesc dendrite. Şi ce anume ajută la dezvoltarea dendritelor? Atingerea formează dendrite. Prin îmbrăţişări, atingeri, mângâieri, mama îşi ajută copilul să se dezvolte atât fizic, cât şi emoţional.”

Părinţii sunt sculptorii creierului fiecărui copil. Creierul în formare al unui copil este atât de sensibil la experienţele sociale, încât experienţele familiale modelează structura biologică a acestuia. După cum demonstrează ştiinţa, creierul – chiar cel al copiilor foarte mici – este capabil să generalizeze și să creeze modele mentale pe baza experienţelor repetate pe care le trăieşte. Aceste modele mentale devin parte a memoriei implicite şi vor construi apoi perspectiva din care copilul va percepe şi va răspunde pe viitor în cadrul relaţiilor sale sociale. Noile metode de cercetare tomografică îi ajută pe oamenii de ştiinţă şi pe părinţi să înţeleagă care sunt efectele experienţelor pozitive sau negative asupra structurii creierului copiilor (asupra părţilor acestuia, cum ar fi amigdala, hipocampul sau sistemul para-limbic). Părinţii pot acum înţelege că anumite părţi ale creierului unui copil nu sunt activate şi nu se pot dezvolta în lipsa unor legături de ataşament corecte şi stabile.

Amintiţi-vă că acest copil pe care alegeţi fie să-l ţineţi în braţe şi să-l alinaţi, fie să-l lăsaţi să plângă a venit pe lume cu un creier în care celulele sunt pregătite să se dezvolte, însă multe dintre aceste celule sunt inactive şi vor deveni active numai dacă acest copil va primi dragostea, atenţia şi dăruirea voastră constantă. Modul în care aveţi grijă de acest copil influenţează modul în care sunt activate conexiunile (sinapsele) dintre celule. Lipsa afecţiunii şi a ataşamentului influenţează negativ numărul de sinapse care se produc în zone-cheie din creierul copilului, influenţând ulterior capacitatea copilului de a-şi controla impulsurile, capacitatea de învăţare, agresivitatea, inteligenţa emoţională şi succesul social. Un copil nu poate primi prea multă iubire.

Şi, dacă nu v-am convins, să ştiţi că tot ştiinţa spune că somnul copiilor se maturizează în jurul vârstei de trei ani. Până atunci mulţi dintre copii se trezesc între ciclurile de somn nu pentru că ar fi răsfăţaţi, ci pentru că sunt programaţi de natură, de câteva sute de mii încoace, să se trezească şi să se asigure că părinţii sunt acolo pentru a-i apăra de frig, de animale sălbatice şi alte pericole.

A patra baghetă magică

Şi acum, că ne-am speriat îndeajuns de tare de tot ceea ce le putem face rău (şi iremediabil) copiilor noştri, deşi cu cele mai bune intenţii, lăsaţi-mă vă rog să închei scoţând a patra baghetă magică. Ea se numeşte exemplul personal şi e o mărturisire dureroasă.

Copilul meu are doi ani şi o lună şi nu a dormit niciodată toată noaptea, legat. Mai mult decât atât, a avut perioade în care se trezea de câte 7, 10, 15 ori pe noapte. Nopţile mele sunt de mai bine de doi ani fragmentate, iar somnul meu este uneori nimic mai mult decât o aţipeală. Când fiica noastră avea şapte luni, anumite circumstanţe ne-au dus în cabinetul unui medic pediatru celebru. Povestindu-i, printre altele, problemele noastre cu somnul, acest doctor ne-a sfătuit să o lăsăm pe fiica noastră să plângă singură, asigurându-ne că îi facem mai mult rău decât bine ajutând-o de fiecare dată să readoarmă. „Ea trebuie să înveţe să adoarmă singură, e spre binele ei!” sunt cuvintele care ne răsunau în urechi în drumul spre casă.

Oare îi facem mai mult rău decât bine, oare nu va învăţa chiar niciodată să se liniştească şi să adoarmă? Riscul ni se părea uriaş. Oare se va zvârcoli acest copil peste ani, ore şi ore în şir, căutând somnul care nu vine pentru că nu găseşte în pătuţ un om pregătit să adoarmă singur, ci o fetiţă obişnuită să fie consolotă şi readormită de fiecare dată de unul dintre părinţi? A urmat o noapte cumplită. Am hotărât să încercăm să o lăsăm pe Maria să adoarmă singură. A fost prima şi singura dată când nu m-am repezit să-mi alin copilul speriat, supărat, trist. Ea plângea după noi şi noi strângeam din dinţi, minute în şir, aşteptând să… obosească, să se resemneze, să renunţe? Cât de trist mi se pare acest moment acum, parcă şi mai trist decât în acele minute când, cu ochii pe ceas, ne încăpăţânam să credem că îi facem un mare bine. Ce sentimente s-or fi amestecat atunci în mintea copilului meu, care deodată nu mai regăsea confortul braţelor mele, ci întunericul gol, pustiu, singurătatea deplină? De unde să ştie ea dacă noi suntem în camera alăturată sau dacă am părăsit-o pentru totdeauna? Este o întâmplare pe care o voi regreta toată viaţa, pentru că experienţa mi-a dovedit că e inumană, periculoasă şi inutilă. Citind mai mult, trăind lângă Maria, am descoperit cât de false sunt teoriile astea binevoitoare, am descoperit cât de mult poate să doară să-ţi renegi primul impuls, instinctul care te cheamă să-ţi alini puiul. Maria pe mine mă dorea, mama ei, nu o lecţie de autoliniştire. Avea nevoie de prezenţa mea, de căldura mea. Nu era incapabilă să readoarmă singură, era incapabilă să-şi imagineze lumea fără mine.

În lunile care au urmat, deşi a fost nevoită să adoarmă fără mine de doar câteva ori, s-a descurcat perfect. I-au fost de fiecare dată alături alţi oameni dragi, în care avea încredere şi care i-au dat liniştea că e vegheată şi că e în siguranţă. A adormit fără ajutor, fără să sugă, fără să fie plimbată, ci ca oricare dintre noi, punând capul pe pernă şi aşteptând să vină somnul. Copiii învaţă să adoarmă şi fără metode traumatizante, e în firescul lucrurilor. Dacă nu adorm fără noi este doar pentru că ne adoră şi au nevoie de noi acolo, în centrul lumii lor.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa