Îmi voi aminti pe veci şi nu voi uita
Luni: mi s-au luat banii
Marţi: m-au poreclit
Miercuri: mi-a fost sfâşiată uniforma
Joi: corpul îmi sângerează
Vineri: s-a sfârşit
Sâmbătă: libertate
(Versuri scrise de un elev de numai 13 ani din Marea Britanie, victimă a hărțuirilor repetate din partea colegilor, înainte de a se sinucide.)
Cred că nu mă hazardez dacă spun că fiecare dintre noi a trecut în copilărie printr-un episod de intimidare. Vă mai amintiți când cei mari râdeau de voi pe holurile școlii? Vi s-a întâmplat să ajungeți acasă cu amintirea proaspătă a palmelor și a pumnilor încasați la ieșirea din școală? Vi s-a întâmplat să vi se facă farse răutăcioase sau să vi se adreseze cuvinte care să vă facă să vă simțiți rău, rău, rău? Ei bine, asta înseamnă că ați fost victime ale intimidării și ale agresiunii.
La ce se referă termenul intimidare?
Definiţia oferită de psihologi intimidării este aceasta: „un abuz de putere pe care un copil îl exercită asupra unuia dintre semenii săi (mai mic sau din aceeaşi grupă de vârstă). Intimidarea nu se referă la un simplu conflict între copii, ci este o problemă de relaţionare. Vorbim aşadar despre o relaţie abuzivă, în care violenţa verbală şi/sau fizică este prezentă în mod constant şi repetitiv.” (Suzanne Vallières – Trucuri psihologice pentru părinţi, Editura Polirom).
Relaţia este desigur una de tipul dominator/dominat. Dominatorul este acel copil care se foloseşte de poziţia de putere pe care o are asupra unui alt copil pentru a-i face rău sau pentru a obţine avantaje materiale sau sociale de pe urma acestuia. Concret, avem de-a face cu un copil căruia i se adresează în mod sistematic cuvinte urâte, jigniri, lovituri, care trebuie să facă faţă minciunilor spuse pe seama sa ori a furturilor de bunuri, dirijate cu bună ştiinţă de către un alt copil, aflat într-o poziţie dominatoare (oferită de vârstă sau statut social). Potrivit unor date furnizate de către Ministerul Educaţiei, în anul şcolar 2011- 2012 au fost înregistrate peste 14.300 de cazuri de violenţă fizică sau verbală în rândul elevilor în cadrul unităţilor de învăţământ. Cele mai multe dintre ele au fost catalogate drept „acte contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii”.
Realitatea de zi cu zi. Sau a celei de ieri.
În urmă cu douăzeci de ani eram o elevă de clasa a cincea într-o şcoală de cartier, fără pretenţii de Sorbona, al cărei unic avantaj îl reprezenta apropierea de casa bunicilor. Intimidările erau la ordinea zilei şi îmbrăcau absolut toate formele catalogate de specialiştii actuali. Nu m-am simţit nicicum apărată de părinţi în situaţiile zilnice de intimidare şi nu îi bănuiesc de lipsă de iubire sau de rea intenţie. Cred pur şi simplu că acest tip de comportament era văzut de către adulţi ca făcând parte din „tachinările” zilnice, poate chiar amuzante, de care ai parte cât timp eşti elev. Cât despre a cere ajutor profesorilor… Ar fi fost ca şi cum victima cere ajutor călăului. Cum poţi cere unui adult care te ameninţă cu umilinţe „în faţa şcolii”, cu pedepse fizice, care foloseşte un limbaj dominator şi toate celelalte, să te apere în faţa unui coleg de clasă care tocmai ţi-a trântit „din greşeală” un şut în burtă? Era un adevărat lanţ trofic, în care cel mai puternic îl intimida pe cel mai slab. Acum douăzeci de ani.
Anul trecut, însă, mai precis în anul 2012, mi-am văzut copilul de numai opt ani albindu-se subit la faţă şi tremurând ca varga în toiul unei serbări, supus unei crizei de isterie revărsate asupra lui de către o respectabilă doamna învăţătoare! Până-aci i-a fost!, vorba poveștii. Am schimbat şcoala. Am ales o şcoală bună, cu sistem de predare alternativ, despre care auzisem lucruri pozitive. Ne liniştisem. Până într-o bună zi când fiul meu, elev de-acum de-a doua, se întoarce de la şcoală cu bluza sfâşiată, cerându-mi insistent să îl retrag de la un anume opţional, deoarece doamna profesoară nu reuşeşte să îi ţină în frâu pe elevii dominatori, care profită de „blândeţea” profesoarei şi îşi hărțuiesc colegii. Ocazie cu care am aflat că problema e veche în clasă şi că da, ei bine, intimidarea între colegi este la fel de actuală şi astăzi precum era în urmă cu douăzeci de ani, chiar şi la şcolile de fiţă, nu doar la cele de cartier. Cât despre metodele de intimidare folosite şi în prezent de către unii profesori s-a vorbit deja foarte mult.
