De la simțită la nesimțită e o cale foarte scurtă
A fost o zi ca oricare alta, o zi obişnuită ce nu prevestea nimic rău.
Primele cuvinte mai puţin frumoase (sau cele care pot răni) pe care le rosteşte cel mic au şanse de a pune o lacrimă în ochii cuiva şi de a crea supărări greu de şters în unele cazuri. Un astfel de cuvânt a fost nesimţit, rostit nu doar curajos de mezina mea, dar împărţit de ea cu generozitate, în diferite situaţii, prietenilor, bunicilor, copiilor şi altor oameni cu care a intrat aleatoriu în contact. Lui i s-au adăugat muştruluielile făcute mie şi copilului de cei lezaţi, eterna expresie „nu ti-e deloc rușine!”, rostită de nenumărate ori, punerea la îndoială a calităţilor noastre de părinţi şi discursuri lunguţe despre puterea cuvintelor şi de ce e bine să ne ferim copiii de ele. Știți despre ce vorbesc, nu?
Oricine poate fi nesimţit?
Cuvântul a apărut chiar şi la un loc de joacă, în care mezina mea zburda veselă printre copii şi bile colorate, îmi făcea cu mâna veselă când mă zărea şi împărţea pupici imaginari colegilor de distracţie. Brusc, o mamă pe care n-o mai văzusem până în acea zi a venit cu paşi apăsaţi spre mine şi mi-a zis cu maximă seriozitate şi îngrijorare că fetiţa mea cea mică i-a spus copilaşului ei că e un nesimţit. Nu mi-a picat grozav de bine, aşa că, un pic încurcată de cele întâmplate, am reuşit doar să îngaim „Sunteţi sigură?” „Da, foarte sigură”, mi-a spus mămica, „chiar de două ori, să ştiţi!”
Am încercat să stau de vorbă cu impricinata chiar atunci, dar zvârluga era în zone imposibil de ajuns pentru mine, aşa că mi-am spus că voi vorbi cu ea mai târziu, acasă. Ceea ce nu s-a mai întâmplat, pentru că a adormit în maşină, iar tentativa mea de a afla mai multe despre presupusul incident a eşuat.
Lovitura finală
N-am mai auzit-o de-atunci rostind cuvântul cu N şi nici altcineva nu s-a mai plâns că a fost jignit de vorbele ei. Ieri, în schimb, când sortam în baie nişte rufe de pus la spălat, s-a strecurat uşurel pe lângă mine, m-a apucat de umăr şi, uitându-se adânc în ochii mei, m-a trăsnit: „eşti o NESIMŢITĂ!”
Aham, mi-am zis în sinea mea, după care mi-a venit repede în minte expresia „şi-acum ce fac?” Trebuia să fac, totuşi, ceva, aşa că am lăsat rufele jos, i-am luat palmele în mâinile mele şi am întrebat-o „cum mi-ai zis?” Iar apoi ea, copilul blond cu ochi albaştri plini de luminiţe, o gropiţă în obrazul drept şi nasul în vânt, a rostit la fel de clar ca prima dată infamul cuvânt, cel de pe urma căruia fusesem atât de admonestată de cei din jur în ultimele săptămâni. Bine, să zicem că aş putea să fiu o nesimțită, „dar tu ştii ce este acest cuvânt, ce înseamnă nesimțit?” am mai adăugat cu maxim interes şi o uşoară dezamăgire. „Da, ştiu, nesimţit este când tu eşti curajoasă. Şi adorabilă, drăgălaşă! Şi iepuraş cred că este! Dar Ilinca nu e nesimţită, că n-a vrut să-mi dea ieri penarul să iau cariocile. Nu e. Doar tu eşti! Şi eu!”
Cuvintele şi puterea lor
Inutil să mai spun că mi s-au înmuiat uşor picioarele şi m-am aşezat pe gresia din baie, privindu-mi fix copilul blond cu ochi albaştri plini de luminiţe, o gropiţă în obrazul drept şi nasul în vânt. Asta era nesimţit? Curajos, adorabil, drăgălaş şi iepuraş?
M-am simţit brusc eliberată de o mare povară şi am răsuflat uşurată că totul a fost o mare neînţelegere. Am fost tentată char să sun oamenii care primiseră epitetul.
Dar nu i-am sunat încă. Lăsați-mă doar să mă lămuresc dacă sunt într-adevăr nesimțită.
Despre replicile memorabile ale copiilor puteți citi și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini. Detalii AICI.
