Cum ajunge un copil de 3 ani să spună: „Nu mă joc cu tine, ești țigan!” Rasismul se învață acasă, la școală, în parc

Theodora Fintescu, redactor

”Nu mă joc cu tine pentru că ești țigan!” Mi-a stat inima în loc când l-am auzit pe un băiețel de numai trei anișori spunând asta unui copil de aceeași vârsta. Nici unul dintre ei nu era al meu, și până la urmă, de ce mă miram? Ar fi trebuit să fi aflat până acum că asta e lumea în care trăim. Și, totuși, cum devine un copil rasist la numai trei ani? Am să reformulez întrebarea: de ce ne-am dori un copil ne-rasist, un copil tolerant și cu capacitatea de a discerne între etichete și sufletul omului? Cum s-ar îmbunătăți viața noastră și a copiilor noștri dacă nu am sădi noțiunea de discriminare în sufletele lor de mici, dacă le-am arăta diversitatea lumii și i-am lăsa să o cunoască? O lume mai bună nu se naște închizând ochii, ci deschizându-i larg, cât mai larg.

Cine sunt cei pe care îi respingem? Țigani, români, bolnavi?

Am să revin totuși la întrebarea simplă, dar îngrijorătoare, de mai sus. Cum devine un copil de trei ani rasist? E simplu: învață asta de la părinții lui, de la educatori, de la ceilalți copii. Cel mai probabil, copilul din povestea de mai sus a fost instruit de mama lui înainte de a pleca în parc: ai grijă să nu te joci cu vreun țigan, sunt murdari și îți fură jucăriile. Un scenariu trist dar, din păcate, atât de plauzibil. Atitudinea noastră, uneori explicită, alteori subtilă, dar imediat sesizată și imitată de copii, în gesturi, priviri, strâmbături din nas, îi transformă pe cei mici în niște goarne ale rasismului părintesc. Dar v-ați gândit vreodată cum se simte celălalt, copilul respins cu care nimeni din parc nu se joacă doar pentru că s-a născut într-o familie de romi? Vă mirați că devine agresiv, că aruncă jucăriile altor copii, că le strică pentru că nu se poate juca cu ele? Copilul tău nu ar face la fel?

Dacă noi ne-am muta la un moment dat, să zicem, în Franța? Dacă, la locul de joacă, copilului meu i se va spune Nu mă joc cu tine, ești român! Cum m-aș simți atunci? Cum s-ar simți el atunci? Cum să îi explic că este victima unei prejudecăți și că asta nu spune nimic despre el ca om?

Pot chiar să las imaginația deoparte pentru o clipă și vă povestesc o întâmplare reală. Fiul meu cel mare a început să vorbească inteligibil abia pe la patru ani. Într-o zi i-am auzit pe colegii lui de grădiniță spunând că este „bolnav” și de-aia nu vorbește. Cum ar fi fost dacă un părinte sau o educatoare le-ar fi explicat că nu toții copiii încep să vorbească în același timp și că asta nu îi face bolnavi, ci pur și simplu diferiți?

Ce simplu ar fi dacă am putea da vina doar pe anturaj!

Ne este teamă că ființele cele mai dragi pentru noi vor lua „calea pierzaniei”. La trei ani asta poate însemna doar o delicioasă înjurătură care a scandalizat-o pe mătușa venită în vizită oficială, dar la cincisprezece ani poate însemna alcool, droguri, sex neprotejat, mici sau mari infracțiuni, un coșmar de care desigur doar „anturajul” este de vină.

Ei bine, dragi părinți, nu știu dacă asta este o veste bună sau proastă, dar nu prietenii nepotriviți sunt cei care ne transformă îngerașul de copil într-un derbedeu pe care nu îl mai recunoaștem. Anturajul poate influența un copil, îl poate transforma iremediabil doar dacă noi, părinții, nu i-am dat uneltele pentru a rezista acestor tentații (căci da, alcoolul și drogurile sunt tentante!), nu l-am lăsat să ia decizii pe cont propriu și i-am impus prea des voința noastră, nu l-am lăsat să încerce pe pielea lui ce e rău și ce e bine, preferând să îi furnizăm noi această informație gata digerată.

Forța nevăzută a lucrurilor rele

Vi s-a întâmplat vreodată să vă spuneți în gând sau cu voce tare: Copilul ăsta învață ce e mai rău din jur! De ce nu învață la fel de repede și lucrurile bune pe care încerc să i le transmit? Eu cu siguranță am spus asta, de mai multe ori chiar, văzând cu câtă naturalețe învață copiii mei să scuipe, să își dea șuturi în fund unul altuia (și, ah, ce distracție însoțește aceasta activitate!) și să îmi spună râzând: Ești o urâtă!

V-ați gândit oare că o parte din lucrurile bune pe care încercați să le transmiteți copiilor sunt oarecum false, forțate și tocmai de aceea copiii le resping? Cum să convingi un copil că e bine să facă curat în camera lui când tu însăți detești momentul curățeniei? Cum să învețe un copil să fie politicos când tu însăți folosești politețea ca pe o haină de împrumut și copilul vede asta? Știm cu toții că ne trezim uneori mințindu-ne copii cu zâmbetul pe buze, și asta e de cele mai multe ori o minciuna inofensivă, dar să nu ne imaginăm că cei mici nu știu asta. Și că nu percep cu precizie, uneori mai bine decât noi, atât de versați în a ne autoamăgi, când mințim și când spunem adevărul.

Din păcate, prejudecățile și intoleranța față de cei diferiți de noi sunt adânc înrădăcinate în mintea noastră, poate tocmai din cauză că au fost sădite acolo încă de pe vremea când aveam vârsta copiilor noștri. Așa că atunci când îi spunem copilului că nu are voie să se joace cu țiganii pentru că sunt murdari și fură, el o să preia imediat judecata noastră pentru că o simte puternică, pentru că noi, la rândul nostru, credem cu sinceritate că „așa sunt țiganii”.

Toleranța face bine

Nu vreau să pledez pentru o acceptare a diversității de dragul diversității, pentru că este la modă sau pentru că, nici noi nu știm de ce, e bine să fim multiculturali. Cred că sunt avantaje precise ale integrării copilului într-o lume cât mai diversă și vreau să o fac spre binele lui, nu pentru a-mi liniști mie conștiința sau pentru a fi în acord cu noile tendințe în parenting.

Cred că un copil care a învățat să accepte felul în care ceilalți sunt altfel se va accepta pe sine mai ușor și mai autentic atunci când va descoperi, și acel moment inevitabil va veni, că și el este diferit, în felul lui.

Cred că un copil care este confruntat zilnic cu oameni diferiți se definește mai bine pe sine, prin opoziție cu ceilalți și nu prin imitație.

Cred că un copil care este învățat să comunice cu oameni din medii diferite își va găsi mai bine locul SĂU în lume.

Sper că mulți dintre cititorii acestui articol nici nu au ajuns până la acest paragraf. Au renunțat de mult pentru că spun lucruri pe care ei le știu deja. Sper că mulți dintre părinții de astăzi s-au gândit deja bine la toate aceste lucruri și au luat decizii înțelepte. Și-au reconsiderat propriile prejudecăți, frustrări, temeri și le-au depășit de dragul copiilor. Căci abia după ce am făcut asta pentru noi, adulții, putem să ne întrebăm cum îi putem ajuta pe copiii noștri să înțeleagă și, de ce nu, să schimbe, o lume intolerantă și uneori crudă cu cei care sunt altfel?

Haideți să avem încredere în copiii noștri!

Cum să îl ajutăm pe copilul nostru să înțeleagă diferențele? Există desigur multe lucruri pe care le putem face, dar ce este minunat în lumea în care trăim este că putem să NU facem nimic. Să îl lăsăm pe cel mic să vadă, să trăiască, să ia contact cu toți oamenii din jurul lui fără să îi punem bariere și piedici.

Să nu strâmbăm din nas când băiatul nostru se împrietenește cu cei diferiți, pentru că abia astfel va înțelege că ceea ce contează este omul. Să încurajăm grădinița pe care o frecventăm să accepte și copii cu nevoi speciale (sau măcar să nu ne împotrivim când apare un astfel de copil în grupă) și astfel cei mici vor învăța să relaționeze cu oameni de tot felul și vor crește împreună. Și, cel mai important, să avem încredere în copiii noștri și să nu îi subapreciem.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa