Vorbele răstite, agresivitatea verbală și umilirea copilului pot să doară la fel de mult ca o palmă. Așa s-ar putea rezuma o serie de cercetări care atrag atenția asupra efectelor pe care le are un astfel de stil parental asupra sănătății emoționale a copiilor și adolescenților.
O cercetare americană publicată în revista Child Development încă din 2013 a arătat că țipetele, criticile agresive și umilirea verbală pot avea consecințe similare cu cele observate în cazul pedepselor fizice, scrie parents.fr. Între timp, alte studii și poziții oficiale venite din partea specialiștilor în pediatrie și sănătate mintală au consolidat această idee: cuvintele pot răni profund, chiar și într-o familie afectuoasă. Cercetările nu spun că orice ridicare accidentală a vocii produce automat traume, însă arată că expunerea repetată la un stil parental bazat pe țipete, amenințări, umilire sau rușinare poate modifica felul în care copilul se vede pe sine, relaționează și își gestionează emoțiile.
Studiul care a schimbat felul în care era privită disciplinarea verbală
Studiul intitulat Longitudinal Links Between Fathers’ and Mothers’ Harsh Verbal Discipline and Adolescents’ Conduct Problems and Depressive Symptoms a urmărit 976 de familii biparentale din Statele Unite, cu adolescenți în jurul vârstei de 13 ani. Cercetătorii au analizat relația dintre modul în care părinții își disciplinau verbal copiii și evoluția sănătății lor emoționale pe parcursul a doi ani. Rezultatele au arătat că disciplina verbală severă aplicată atât de mame, cât și de tați la vârsta de 13 ani a fost asociată cu o creștere a simptomelor depresive și a problemelor de comportament între 13 și 14 ani. Adolescenții expuși frecvent la țipete, insulte, remarci degradante sau umilitoare prezentau mai multe manifestări agresive, conflicte și dificultăți emoționale.
Cercetătorii au observat și un fenomen invers: adolescenții care aveau deja probleme de comportament la 13 ani ajungeau să provoace, în timp, o creștere a disciplinei verbale dure din partea părinților. Practic, se crea un cerc vicios în care tensiunea și reacțiile agresive se alimentau reciproc.
Unul dintre cele mai surprinzătoare rezultate a fost că acea „căldură parentală”, adică afecțiunea, susținerea și apropierea emoțională dintre părinte și copil nu a anulat efectele negative ale agresivității verbale. Cu alte cuvinte, faptul că un părinte este în general iubitor și apropiat nu șterge impactul pe care îl pot avea țipetele repetate sau umilirea verbală.
De ce țipetele afectează copiii pe termen lung
Mai multe organizații medicale importante susțin astăzi că strategiile disciplinare bazate pe frică, rușinare și agresivitate verbală sunt ineficiente pe termen lung. O analiză OMS arată că violența fizică și psihologică afectează dezvoltarea emoțională și sănătatea mintală a copiilor. Organizația vorbește despre efecte precum anxietatea, depresia, scăderea stimei de sine și instabilitatea emoțională.
La rândul său, American Academy of Pediatrics recomandă explicit evitarea țipetelor, umilirii și rușinării copiilor ca metodă de disciplină. Pediatrii americani spun că astfel de reacții pot crește nivelul hormonilor de stres și pot influența dezvoltarea creierului. Problema este că țipetele pot produce un efect imediat aparent eficient: copilul tace, se oprește sau execută cerința. Însă, din punct de vedere neurologic, ceea ce se întâmplă de multe ori este activarea unei stări de alarmă. Creierul intră într-un mecanism de apărare, nu într-un proces real de învățare.
BINE DE ȘTIUT: Mai mulți specialiști explică faptul că un copil speriat sau umilit nu mai poate procesa eficient mesajul educativ. În acel moment, accentul cade pe pericol și supraviețuire emoțională, nu pe înțelegerea regulii sau dezvoltarea autocontrolului.
„Țipetele îi fac pe copii să simtă că nu au valoare”
Mulți părinți au senzația că ridicarea tonului „funcționează” pentru că, în acel moment, copilul se oprește sau face ceea ce i se cere. Specialiștii spun însă că efectele reale sunt mult mai complicate și, de cele mai multe ori, contrare scopului urmărit. Țipetele nu îl ajută pe copil să învețe mai bine, să coopereze autentic sau să își regleze emoțiile, ci îl pun într-o stare de alertă și apărare. Psihologul clinician Laura Markham explică, pentru parents.com, că țipatul este mai degrabă o modalitate prin care adultul își descarcă furia decât o strategie eficientă de schimbare a comportamentului. Atunci când copilul se simte speriat, organismul intră în ceea ce specialiștii numesc reacția „luptă sau fugi” („fight or flight”), iar zonele creierului implicate în învățare și reflecție se „închid” temporar.
Practic, în momentul în care se țipă la el, copilul nu mai poate procesa cu adevărat lecția pe care părintele încearcă să i-o transmită, creierul lui percepând situația ca pe un pericol. În schimb, spune Laura Markham, o comunicare calmă și fermă îl face pe copil să se simtă în siguranță și îl ajută să fie mai receptiv.
Joseph Shrand, medic psihiatru și director medical al Riverside Community Care din Massachusetts, explică pentru aceeași publicație faptul că nevoia de a ne simți valoroși este una dintre cele mai puternice nevoi umane. Iar atunci când cineva țipă la noi, apare rapid sentimentul de inadecvare și rușine: „Țipatul este una dintre cele mai rapide metode prin care îl faci pe cineva să simtă că nu are valoare”, spune specialistul.
Laura Markham atrage atenția și asupra modului în care furia schimbă relația dintre părinte și copil. În momentele de tensiune, părintele ajunge să îl privească pe copil ca pe „inamicul” care trebuie controlat sau învins, nu ca pe omul pe care îl iubește și pe care încearcă să îl ajute. Iar copiii, spune ea, nu ar trebui să simtă niciodată că sunt adversarii părinților lor.
Efectele care pot apărea în adolescență
Consecințele nu apar întotdeauna imediat și nu se văd la fel la fiecare copil. Totuși, cercetările asociază expunerea repetată la agresivitate verbală cu mai multe probleme emoționale și comportamentale. Adolescenții care cresc într-un climat dominat de țipete și critici dure pot deveni mai anxioși, mai defensivi și mai agresivi în relațiile cu ceilalți. Unii dezvoltă simptome depresive, retragere socială sau sentimentul că nu sunt suficient de buni. Alții ajung să interiorizeze mesajele negative primite constant. Dacă unui copil i se repetă frecvent că este „leneș”, „obraznic”, „imposibil” sau „o dezamăgire”, există riscul ca aceste etichete să devină parte din imaginea lui despre sine. Unele studii recente merg și mai departe și sugerează că abuzul verbal repetat poate avea efecte de durată comparabile cu cele asociate altor forme de abuz.
- CITEȘTE ȘI: Cât este de grav să țipăm la copii?
De ce părinții ajung totuși să țipe
Deși tot mai multe studii arată efectele negative ale țipetelor, mulți părinți continuă să reacționeze astfel, mai ales în perioadele de stres intens, oboseală sau suprasolicitare. Joseph Shrand spune că furia în sine nu este problema. Ea apare firesc atunci când lucrurile nu merg așa cum ne dorim. Problema este modul în care alegem să exprimăm această furie.
De multe ori, părintele simte că a pierdut controlul asupra situației și reacționează impulsiv: „Mi-aș dori să înceteze”, „Mi-aș dori să mă asculte”, „Mi-aș dori să spună adevărul”. Aceste frustrări reale pot declanșa izbucniri emoționale, mai ales atunci când adultul este deja epuizat. Uneori, țipetele sunt și un model învățat. Mulți adulți au crescut la rândul lor într-un mediu în care agresivitatea verbală era considerată normală sau chiar necesară pentru disciplină. Shrand spune că schimbarea nu începe prin vinovăție excesivă, ci prin conștientizare și reglare emoțională. Diferența importantă este între un episod izolat de pierdere a controlului și un climat constant bazat pe frică, umilire și agresivitate verbală.
Ce poate funcționa în locul țipetelor
Primul pas, spun experții, este recunoașterea propriei furii înainte ca aceasta să explodeze. Joseph Shrand spune că simplul fapt de a conștientiza și numi emoția activează zonele creierului implicate în gândire și autocontrol. Specialistul recomandă câteva tehnici simple care pot ajuta părintele să se oprească înainte să țipe:
- respirații profunde;
- numărat invers;
- mișcare fizică rapidă;
- evitarea discuțiilor până la calmare;
- reformularea situației („copilul meu trece printr-un moment greu”, nu „îmi face viața grea”);
- spălarea mâinilor cu apă rece;
- folosirea intenționată a unui ton calm.
După ce emoțiile se liniștesc, părintele poate reveni asupra situației fără agresivitate. Laura Markham recomandă chiar ideea unui „restart” al interacțiunii: „Hai să încercăm din nou!”. Specialiștii spun că schimbarea acestui tipar cere timp și exercițiu, mai ales pentru adulții care au crescut ei înșiși în familii unde țipetele erau normale. Iar atunci când părintele simte că își pierde frecvent controlul, sprijinul unui psiholog poate ajuta la identificarea cauzelor și a declanșatorilor emoționali.
