Tantrumul, o invenție a parentingului modern? De ce nu făceau copiii crize „pe vremea noastră”?

Tantrumul și parentingul modern: există o legătură de cauzalitate între ele? Cum se face că bunicii jură că nu s-au confruntat cu așa ceva?

Theodora Fintescu, redactor
crize de plans copii
Părinții de acum încearcă să fie mai protectivi față de copii, dându-le acestora încredere în propriile manifestări., spun specialiștii

Tantrumul și parentingul modern: există o legătură de cauzalitate între ele? Să fie parentingul modern motivul pentru care copiii de acum fac crize de isterie acasă, în magazin, la plajă, în parc? Cum se face că bunicii de acum își dau ochii peste cap când văd o astfel de scenă și pot jura că ei nu au văzut așa ceva când aveau copii? Să fie adevărat că noi, părinții de acum, eram mai supuși, mai obedienți sau, poate, prea speriați de propriii părinți ca să ne permitem astfel de manifestări?

Tantrumul, termen împrumutat din limba engleză, este, de fapt, o criză de furie care, în mod aparent, se petrece din senin, și se manifestă prin plâns necontrolabil, zbatere, chiar violență, și eșec de calmare din partea părinților. Este o descărcare emoțională puternică, în care copiii, de fapt, își plâng emoții pe care nu le înțeleg și nu le știu numi, frici și frustrări pe care nici părinții nu le pot intui de multe ori. Tantrumurile sunt mai puternice de obicei în jurul vârstei de doi ani, însă le vedem deseori și mai târziu.

Cine și de ce face crize de furie?

Nu toți copiii au tantrumuri, însă, cu siguranță, toți, indiferent de perioada în care sunt crescuți, au momente de furie pe care le manifestă în funcție de temperament, de modul în care se raportează părinții la manifestarea emoțiilor și a felului în care ei înșiși își exprimă/reprimă furia.

Mary Sheedy Kurcinka, specialist în parenting și autoarea cărții ”Cum să crești un copil energic”, spune că toți copiii au crize de nervi, dar ele sunt mai frecvente și mai intense la cei cu temperament puternic, care simt emoțiile cu o mai mare intensitate. Din experiența ei, în cazul acestor copii, majoritatea crizelor de furie sunt crize de descărcare- ele se manifestă fără să fie premeditate, nu au ca scop manipularea și nu trebuie ignorate.

„O criză de furie de descărcare nu poate fi oprită prin ignorare, pentru că ignorarea nu se adresează adevăratei surse, și anume faptul că acest copil se confruntă cu o predispoziție temperamentală. Această predispoziție a activat o reacție fizică și l-a aruncat adânc în zona roșie. Copilul are nevoie ca tu să descoperi sursa potopului său de emoții și să o oprești. Are nevoie de ghidarea ta pentru a-l ajuta să se calmeze și să-și redobândească autocontrolul. Fără această ghidare, el poate rămâne furios ore întregi, pentru că abilitățile sale de control au fost distruse, lăsând liber uraganul de emoții sălbatice. Ca părinte, e dificil să vezi asta. Pentru copil este o experiență înspăimântătoare”.

Mary Sheedy Kurcinka, lector universitar și autor de cărți de parenting. Citatul este extras din capitolul ”Crizele de furie”, al cărții ”Cum să crești un copil energic”.

Prin urmare, de la un copil cu temperament ce predispune la accese de furie nu te poți aștepta să se autocenzureze, din proprie inițiativă, în timp ce copiilor mai introvertiți și mai echilibrați emoțional din fire le poate fi mai ușor să-și „strige” furia în interior. Iar acest lucru este valabil indiferent de vremurile în care crește copilul.

Fără doar și poate, în ultimii ani s-a schimbat semnificativ, în bine, modul în care se raportează adulții la propriii copii. Schimbările nu sunt peste tot, în toate mediile, și, din păcate, mulți copii au parte încă de educație lipsită de înțelegere și respect, cu umilințe și violență fizică și emoțională. Pentru a înțelege nostalgia unora față de „cumințenia” copiilor de odinioară este necesar să știm care erau valorile societății și ale familiei în perioadele în care au fost crescuți părinții, bunicii și străbunicii noștri.

Cum era perceput copilul în familia „de pe vremuri”

Din punct de vedere al creșterii copiilor, scrie Jesper Juul în Copilul tău competent, ne aflăm la o răscruce istorică unică, pentru că valorile vieții moderne s-au transformat semnificativ față de cele ale familiei ierarhice, autoritare. „Timp de secole, familia a existat ca o structură de putere în care bărbații aveau putere absolută asupra femeilor, iar adulții aveau putere asupra copiilor în toate aspectele sociale, politice și psihologice ale vieții. Ierarhia era incontestabilă: bărbatul se afla pe prima treaptă, femeia mai jos de el- dacă nu existau fii adolescenți, urmată de fii, apoi de fiice. Reușita unei căsnicii depindea de abilitatea și disponibilitatea femeii de a se supune soțului, iar scopul clar în creșterea copiilor era să îi facă să se adapteze și să se supună celor care dețineau puterea. Ca în toate structurile de putere totalitare, idealul era o situație în care nu apăreau conflicte deschise. Cei care nu cooperau erau tratați violent și li se limita și mai mult deja restrânsa libertate individuală”, scrie Jesper Juul.

Cum este perceput copilul în familia de acum

Ritmul cu care au loc modificările în diferite societăți este diferit, iar România nu face excepție. Radu Mălureanu, sociolog și tată a doi copii, spune că acum, mai ales în mediile urbane, există o permisivitate mai mare față de copii, în raport cu ce ce se întâmpla relativ recent, în urmă cu 30-40 de ani. „În trecut, corecțiile corporale, prompte și autoritare, erau considerate o normă și îndeobște aplicate. Evident, copiii de atunci căpătau repede comportamente de protecție, evitând să mai ofere motive de bătaie. Acest lucru nu înseamnă ca nu trăiau emoții puternice și nu aveau frustrări care ar fi dus la externalizări precum tantrumul, dacă ar fi fost lăsați în pace, ci doar că le internalizau sau găseau alte mijloace de compensare”.

Un alt aspect semnificativ, mai spune sociologul, era faptul că în jurul copilului era plin de figuri care prezentau autoritate.

„La acea vreme, orice și oricine era de la sine-înțeles o autoritate pentru copii: de la un vecin, pentru că era domnul X-lescu, la un coleg mai mare, la vânzătoarea de la pâine care îți verifica mereu cartela când cumpărai, la școală, în scara blocului, la cinema, în concediu, în tabăra. Cumva, în acel mediu autoritar, copiii erau cel mai jos în ierarhie, așa ca e ușor de înțeles că erau și mai puțin dispuși să se exprime emoțional”.

Radu Mălureanu, sociolog

Părinții acelor vremuri tindeau spre a fi conformi din punct de vedere social, indiferent ce ar fi însemnat acest lucru pentru copii, cei de acum, însă, sunt mai interesați de sănătatea emoțională a celor mici. „Părinții de acum încearcă să fie mai protectivi față de copii, dându-le acestora încredere în propriile manifestări. Pe vremuri, părinții tindeau să fie conformi social, să accepte opinii sau chiar critici de la terțe persoane mai cu ușurință, în detrimentul copiilor. De multe ori erau acceptate abuzurile profesorilor sau ale învățătoarei, „Bine ți-a făcut!”, „Așa-ți trebuie!” fără pic de critică din partea părinților. Acum e invers. Așadar, copiii sunt mai liberi să se exprime emoțional”, observă Radu Mălureanu.

Stimuli mai puternici, copii mai reactivi

Părinții de acum își amintesc că propriile copilării au fost marcate de lipsuri, pe care, deși nu le-au resimțit atunci ca atare, le pot numi astfel comparându-le cu activitățile și jucăriile copiilor lor. Ne amintim cu toții de desenele animate cu porția, de cele două-trei jucării noi pe an și de cadoul suprem: mult râvnita bicicletă. În schimb, copiii noștri trăiesc într-o efervescență de stimuli.

„Accesul la activități și informații este mult mai mare la copiii de acum. De la jucăriile în abundență, la varietatea de posturi TV dedicate copiilor, de filme și de alte produse media (jocuri interactive, povești audio/video s.a.), plus relativa abundența a societății de consum îi face pe aceștia mai siguri pe ei și mai încrezători în relația cu mediul înconjurător, motiv pentru care nu au așa multe restrângeri în a se exprima emoțional, în a se externaliza, precum cei care am fost copii acum 40 de ani. De asemenea, bogăția senzorială de acum (ecranele dispozitivelor, multitudinea de stimuli de acum, cumva mult mai mare ca cea de acum 3-40 de ani) îi face mai reactivi”, explică Radu Mălureanu.

Tantrumurile copiilor și stresul cronic al părinților de azi

Evoluția tehnologică, multitudinea de stimuli și ritmul alert al vieții nu se văd doar în emoțiile copiilor, ci și în comportamentul părinților. „Pe vremuri, subminam cu lejeritate dezvoltarea copilului, deseori cu bune intenții, crezând că astfel este mai bine (și) pentru el. Azi trăim o altă realitate, iar în timp ce tehnologia evoluează cu viteză, din păcate, relațional, am rămas mult în urmă și suntem mai deconectați. Acest lucru se vede și în comportamentele copiilor”, observă psihologul Iulia Barca.

Ea este de părere că, deseori, crizele de isterie ale copiilor oglindesc, de fapt, stresul părinților, specific vremurilor pe care le trăim. „Uneori, în eforturile de a face față tuturor solicitărilor zilnice, fie ne deconectăm de copii, fie punem presiune pe ei în anumite momente, iar răspunsul copilului va fi să opună rezistență, așa cum poate: printr-un tantrum. Indiferent de vârstă, copilul are emoții, iar felul în care le exprimă depinde de nevoile lui și nivelul de frustrare resimțit. Copiii care vor să atragă atenția părinților vor avea, uneori, astfel de manifestări. La fel și copiii care simt emoții intense pe care nu știu să le controleze. Poate acum 40 de ani frecvența tantrumurilor la copii nu era atât de mare, dar nici contextul nostru de viață nu era cel de acum”, explică Iulia Barca.

Psihologul spune că trebuie să luăm în considerare inclusiv faptul că stresul resimțit de o femeie însărcinată poate fi diferit de cel al mamei sale în urmă cu 30-40 de ani, iar acest lucru va fi vizibil în anumite comportamente, manifestări, chiar afecțiuni, precum astmul la copii. „Nu vorbesc aici de factorii stresori care există în viața fiecăruia dintre noi, ci de modul în care confruntăm situațiile negative în care ne regăsim, măsurile pe care putem (sau nu) să le luăm pentru a produce schimbări și măsura în care încercăm să „normalizăm” acele lucruri din viața noastră care ne fac rău. Stresul cronic al părintelui va fi resimțit și de copil”.

Tantrumurile nu sunt o noutate, dar sunt văzute acum ca o șansă spre dezvoltarea emoțională sănătoasă

Mulți dintre părinții preocupați astăzi de metode moderne de creștere a copilului au crescut în familii în care resursele de orice fel erau îndreptate spre a oferi copiilor o pâine pe masă și educație. Atenția față de viața emoțională a copilului era o raritate, iar tehnicile de îngrijire considerate atunci eficiente erau, în multe cazuri, în detrimentul copilului.

„Vorbim despre perioade în care, pentru a obișnui copilul să doarmă, părinții erau sfătuiți să îl lasă să plângă până adoarme. Inevitabil, după un timp, copilul adormea, și nu pentru că metoda a funcționat, ci pentru că a primit o primă lecție despre cum să renunțe la nevoile lui, întrucât nu este nimeni acolo care să se ocupe de el. Copilul va simți întâi disconfortul nevoii apărute (foame, atenție, nevoia de a nu fi singur), își va cere nevoia în singurul mod accesibil lui – plânsul, iar ulterior va constata, sub stres acut, că nu vine nimeni să îl îngrijească. Treptat, va înțelege că este mai bine pentru el să se deconecteze de la nevoie”.

Iulia Barca, psiholog

În majoritatea familiilor, și strategia de a face față unei eventuale crize de plâns era tot ignorarea sau înăbușirea ei, prin ceartă, pedeapsă sau abandon, cu replici precum „Du-te în camera ta!”, „Te las aici și plec!”. „Nimeni nu îi valida copilului emoția, mesajul fiind: dacă nu corespunzi, nu te vreau. Iar copilul renunța. Da, sună mai simplu pentru părinții care nu sunt nevoiți să depună efortul de a învăța copilul autoreglarea emoțională, oferind un exemplu bun în acest sens: prezență, calm, validare, răbdare. Ajungem la autoreglare atunci când ne este modelat un mod sănătos de a ne ocupa de emoțiile noastre. În același timp, câți dintre părinții noștri erau atenți la viața lor emoțională pentru a se echilibra pe sine și a-și ajuta copilul să obțină echilibrul?”, se întreabă Iulia Barca.

Concluzia psihologului este că, de fapt, tantrumurile nu sunt o noutate, însă părinții de azi le privesc dintr-o altă perspectivă, pentru a da o șansă mai bună copilului de a se dezvolta emoțional sănătos.

CITEȘTE ȘI:

De ce apar tantrumurile și cum trebuie să reacționați pentru a liniști copilul?

Tantrum la copii – cum să îl previi și cum să îl gestionezi corect. Sfatul psihologului

Cum gestionezi tantrumul copilului tău. 7 soluții care nu dau greș

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa