Am fost un copil neglijat emoţional. Acum sunt sigură de asta. Dar nu mi-am dat seama crescând, în copilărie sau în adolescenţă. A trebuit să ajung adult şi mamă de trei copii ca să resimt asta mai acut ca oricând. Mă tem mereu că am greşit cu ceva. Mă simt mereu vinovată fără să fiu, de fapt, vinovată.
Acel „e ruşine să spui ce face tata”, pe care mi-l reamintea mama înainte de orice eveniment la care trebuia să participăm (din teama că va afla lumea că tata e alcoolic), m-a învăţat că despre probleme nu se vorbeşte. Ele se ascund. Mai târziu, în pubertate, când era postdecembristă umpluse magazinele de tricouri şi rochiţe frumoase, am auzit din gura ei de sute de ori: „Da’ ce-ţi trebuie ție?” minimizându-mă cu totul, reducându-mă de la statutul de copil al ei, de care ar fi trebuit să-i pese, la cel de fiinţă neînsemnată, care nu are dreptul la dorinţe şi nevoi.
Iar asta m-a făcut să nu-mi mai doresc mare lucru pentru mine. În adolescenţă n-am insistat deloc să ies undeva. Emoţional, aş fi avut nevoie de cei de vârsta mea. Toţi adolescenţii au nevoie de asta. Dar eu am capitulat şi m-am retras în mine, ştiam că nu are rost să încerc. Mama ar fi folosit cu mine altă replică celebră în familia noastră:” Dacă ţi se întâmplă ceva, ce zice taică-tu?”
Poate „vinovată” nici măcar nu e termenul potrivit pentru a descrie ceea ce simt. Uneori, parcă sunt amorţită. Mă simt aşa când copilul dă vina pe mine pentru că tocmai a greşit exerciţiul la matematică pentru că EU l-am distras. Mă simt vinovată când soţul zice că „cineva” a lăsat foarfeca la îndemână şi a ajuns băiatul nostru cel mic la ea. Mă simt ciudat când sunt sunată de la serviciu şi mă tem de un reproş, deşi ştiu că nu am greşit cu nimic.
Ce este neglijarea emoţională?
Este eșecul de a răspunde la emoţiile copiilor și de a le valida. Este un act de a omite, nu e ceva observabil, dar totuşi afectează oamenii chiar şi în viaţa de adult. Lipsa validării, a aprobării sentimentelor şi a exprimării lor duce în timp la lipsa încrederii în sine şi la o percepţie negativă a sinelui, o părere foarte proastă despre propria persoană.
Ca să mă lămuresc pe deplin, am completat şi acest chestionar, destinat adulţilor ce au fost neglijaţi emoţional în copilărie. Iar la o majoritate covârşitoare a întrebărilor am răspuns cu „Da”.
Care sunt semnele ce arată neglijarea emotională din propria copilărie?
Senzaţia de gol interior
Ea poate îmbrăca diverse forme. Unii simt un gol în stomac, alţii un nod în gât, pe când alţii se simt amorţiti. Iar asta se poate întâmpla şi când sunt criticaţi, dar şi atunci când sunt lăudaţi, pentru că nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile.
Reflectă dorinţa de a fi total independent, de a nu depinde de nimeni. Dacă te lupţi din răspunteri să nu depinzi de nimeni şi faci din asta un scop, probabil te temi de a lega relaţii cu ceilalţi, de a depinde în orice fel de ei.
Incapacitatea de auto-evaluare
Se referă la neputinţa de a te evalua corect. Dacă nu ştii care îti sunt calităţile şi defectele, dacă nu ştii să spui ce simţi și ce doreşti inseamnă că nu ți s-a oferit ocazia de a te cunoaşte suficient.
Lipsa de compasiune pentru sine, dar multă compasiune pentru ceilalţi
Dacă te judeci mai aspru decât pe ceilalţi, iar celorlalţi le găseşti mereu scuze e semn că ar trebui să te reevaluezi cu atenţie.
Sentimentul de vinovăţie şi de furie împotriva propriei persoane
Toată lumea poate experimenta astfel de stări, dar când te simţi vinovat că ai emoţii, sentimente, că ai dorinţe pe care încerci să le ignori, este semn clar că ceva nu e cum ar trebui să fie.
Sentimentul acut al eşecului
Atunci când simţi că ceva e profund în neregulă în viaţa ta şi-ţi spui: „eu sunt de vină”, „oamenii nu mă plac”, „sunt altfel decât ceilaţi oameni”.
Dificultatea de a identifica, controla şi exprima emoţii
Te închizi în tine şi nu poţi exprima ce simţi când eşti supărat? Nu ştii de ce tu sau alţii se poartă într-un anume fel? Și acestea sunt semne ale faptului că ai fost neglijat emoțional.
Cum ne recuperăm, ca adulţi, dacă am fost neglijaţi emoţional în copilărie
Dr Jonis Webb are câteva sfaturi:
- Fii atent şi incearcă să-ţi dai seama care îti e felul de a fi. Ce îţi placem, ce nu-ţi place, ce te înfurie, de ce ţi-e teamă şi cu ce te lupţi? Observă-ţe fără să te judeci pentru a te cunoaşte mai bine.
- Luptă ca să te conectezi cu senzaţiile tale, cu ceea ce simţi, chiar şi cu durerea.
- Pune-ţi următoarele întrebări cât de des poţi: Ce nu merge?/ Care e problema? De ce fac asta? De ce spun asta? Cum mă simt? Ce vreau? De ce mi-e frică? De ce mă îngrijorez? Ce mă face supărat sau trist?
Simplul fapt de a-ţi pune întrebări dărâmă zidul dintre tine şi emoţiile tale. Nu uita că scopul tău este să simţi şi să gestionezi emoţiile. Este pasul cel mai dificil. După ce îţi dai seama ce simţi, e timpul să înveţi să tolerezi, controlezi şi să-ţi exprimi sentimentele într-un mod adecvat. Nu te judeca pentru ceea ce simţi.
