Află de ce tu nu trebuie să fii un părinte autoritar și copilul tău nu trebuie să fie (prea) ascultător
De câte ori nu ai auzit și tu clasica întrebare: „Și, al tău e ascultător?” Exact, este una dintre întrebările pe care un părinte le aude nu des, ci foarte des. Am stat de vorbă cu prietenii noștri de la SuntParinte.ro despre ce anume înseamnă ascultarea la copii și despre relația cu autoritatea pe care o are cel mic, aflând, totodată, care este cel mai indicat stil de parenting pe care ar trebui să îl adopte un părinte în ziua de azi.
Obediența între măsură de protecție și abuz
Există numeroase situaţii în viaţa de părinte în care avem nevoie de obedienţa copilului nostru, deşi probabil nu o numim chiar „obedienţă”, ci doar „ascultare” sau „cooperare”. „Copilul trebuie să asculte de părinţi!”, sau „Ascultă-mă pe mine, că eu ştiu mai bine!” sunt expresii pe care le-am auzit în copilărie şi pe care este aproape imposibil să nu le fi spus măcar o dată propriilor noştri copii.
Obedienţa faţă de autoritate a fost studiată în experimente devenite celebre, care au dovedit felul în care obedienţa poate deveni „oarbă”, iar oamenii se supun unor ordine care pot pune în pericol viaţa altor persoane. Desigur că nu ne dorim să creştem copii care ascultă orbeşte toate ordinele primite, dar nici copii care nu respectă regulile de siguranţă şi îşi pun viaţa în pericol. Dar ce putem face ca părinţi?
Când părintele este (prea) autoritar faţă de copil
La vârste mici, regulile îi ajută să se bucure de stabilitate, iar autoritatea părintelui, atunci când este manifestată cu respect faţă de copil, îi ajută să se simtă în siguranţă („Mama ştie cum este bine să fac în această situaţie, pot să o întreb.”). Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, va simţi nevoia să discute, să combată şi să negocieze regulile sau cererile părintelui, dezvoltându-şi astfel independenţa. De multe ori, temerile excesive sau lipsa de încredere în potenţialul copilului îi determină pe părinţi să fie excesiv de autoritari în relaţie cu aceştia.
Despre cum să nu fii un părinte nici autoritar nici delăsător povestește Laura Markham în cartea ei Părinți liniștiți, copii fericiți.
Când adoptă stilul de parenting autoritar, părintele:
– Apelează frecvent la pedepse şi sancţiuni pentru a-l face pe copil să asculte;
– Consideră că principala sarcină a sa ca părinte este să îl facă pe copil să îl asculte;
– Este convins că ideile sau preferinţele copilului nu sunt justificate;
– Îşi propune să îl convingă pe copil să se supună autorităţii, indiferent de sursa ei;
– Manifestă mai puţină afecţiune faţă de copil;
– Consideră regulile mai importante decât relaţia cu copilul.
Efectele autorităţii parentale excesive asupra copiilor
Autoritatea parentala manifestată excesiv asupra celor mici poate sa aibă diverse efecte, precum:
– Părintele obţine supunerea din partea copilului, dar nu şi acceptare şi înţelegere din partea acestuia;
– Stima de sine a copilului poate avea de suferit;
– Relaţia dintre părinte şi copil este marcată de teamă;
– Copilul va simţi furie împotriva autorităţii folosite excesiv, furie pe care o poate îndrepta asupra altor persoane – apărând violenţa verbală sau fizică sau împotriva lui însuşi- apărând simptome depresive;
– Copilul nu are foarte multe ocazii să îşi dezvolte independenţa şi gândirea critică dacă părintele decide întotdeauna ce este mai bine pentru el.
Un alt articol despre parenting, semnat de doi specialiști cunoscuți de părinții din comunitatea TOTUL DESPRE MAME, Diana Vasile și Domnica Petrovai, poate fi citit aici: De ce avem nevoie de parenting?
Evitarea efectelor autorităţii excesive
Ca să eviți confruntarea cu aceste efecte ale autorității excesive, e recomandat să adopți un stil de parenting democratic sau competent. Este de dorit ca autoritatea ta în faţa copilului să izvorască din încrederea lui în cunoştinţele şi competenţele tale, și nu din teama faţă de tine. Cum poţi obţine acest lucru?
– Respectând copilul;
– Discutând despre reguli şi explicând motivele pentru reguli de câte ori este nevoie;
– Permițând copilului să propună modificări regulilor pe care le formulezi;
– Stabilind puţine reguli şi oferind multă afecţiune copilului;
– Făcând diferenţa dintre regulile morale (nu este bine să lovească alţi copii, să fure sau să mintă), cele care se referă la sănătatea şi siguranţa lui (nu merge pe bicicletă fără echipament corespunzător) şi regulile convenţionale (nu ne ridicăm de la masă până nu termină toată lumea de mâncat);
– Recunoscând stările emoţionale ale copilului;
– Punând accentul pe cooperare în loc de „ascultare”;
– Neasociind stima ta de sine cu autoritatea ta de părinte.
Stilul de parenting democratic sau competent este asociat cu cele mai bune rezultate în creşterea copiilor. Copiii crescuţi astfel au un nivel mai ridicat de încredere în sine şi independenţă, obţin rezultate şcolare bune şi sunt acceptaţi social.
Când cadrul didactic este prea autoritar faţă de copii
La fel ca în cazul relaţiei cu părintele, un exces de autoritate, însoțit de pedepse şi sancţiuni, va deteriora relaţia dintre cadru didactic şi elevi. Urmările în clasă pot fi:
– Rezultate şcolare scăzute, din cauza stresului şi anxietăţii resimţite de copii;
– Motivaţia copiilor de a învăţa va consta în evitarea pedepselor, fiind astfel descurajată curiozitatea naturală a copiilor;
– Lipsa de încredere a copiilor faţă de cadrul didactic, aceştia evitând să ceară ajutorul atunci când au probleme sau nelămuriri.
În final, reţine că drumul copilului tău către independenţă nu este lipsit de obstacole sau conflicte, dar că efortul va merita în final: vei creşte un copil care are o relaţie sănătoasă cu autoritatea şi care poate gândi critic!
Despre cum să nu fii un părinte nici autoritar nici delăsător povestește Laura Markham în cartea ei Părinți liniștiți, copii fericiți.
