Traumele din copilărie ne urmăresc și la vârstă adultă. La rândul nostru, facem tot posibilul să ne creștem copiii cât mai sănătos cu putință, dar modul în care noi am fost crescuți ne influențează comportamentul față de ei. Despre toate aceste lucruri am stat de vorbă cu Monica Lespezanu, consilier psihologic practicant autonom/psihoterapeut practicant sub supervizare:
TDM: ”Unde dă mama crește” cu variantele ”bătaia este ruptă din rai” și ”un copil se sărută doar în somn”. Care este impactul violenței fizice și emoționale asupra unui copil?
Monica Lespezanu: Cele două zicale din popor arată o înțelegere limitativă asupra naturii umane, asupra psihicului unui copil și asupra relației dintre părinte și copil. Din păcate, încă suntem tributari unei asemenea perspective, că un copil se educă prin folosirea puterii sau forței de către părinte sau un copil se crește prin a-i da și a-i arăta iubirea cu măsura, că un copil este modelabil și educabil doar de către părinți sau/și de mediul de viață.
Desigur, acestea își pun amprenta considerabil, însă nu trebuie să excludem faptul că un copil poate simți, voi, gândi, acționa cu ceea ce este el ca ființă unică. Privind astfel lucrurile, putem înțelege că atunci când un părinte/adult impune, mai mult sau mai puțin cu forța, când lovește, când se duce abuziv emoțional sau fizic către copil, acesta suferă.
Suferința nu are limite și îmbracă manifestări specifice în funcție de vârsta copilului și de capacitățile pe care acesta le are. Deci da, există un impact al violenței fizice și emotionale asupra copilului, care poate fi mai puternic/perturbator sau mai puțin, în funcție de cine agresează copilul (mama, tata, bunica, bona, educatoarea, învățătoarea, un necunoscut etc), caracterul întâmplător sau repetitiv al agresiunilor (de exemplu, o pedeapsă, pedepse zilnice), intensitatea agresiunii (o jignire/ umilire, o bătaie care lasă urme fizice) modul în care, după ce se întâmplă agresiunea, există sau nu o tendința de reparatie inițiată de adultul care rănește un copil.
TDM: Din experiența ta cu copiii, cum percep ei actele de violență din partea părinților? Suferă ei o traumă?
Monica Lespezanu: Actele de violență ale părinților asupra copilului sunt cel puțin stresante, dacă nu, chiar traumatizante pentru acesta. În experiența mea, am întâlnit copii care nu-și permit să exprime ceea ce li se întâmplă, ce trăiesc ei în relația cu părinții lor și copii care spun și știu că părinții le fac rău prin comportamentul lor de a-i eticheta, umili, ironiza, lovi, pedepsi etc. și care, într-un fel sau altul, se agață de prieteni, de alți adulți, de psihoterapeut ca să poată face față în continuare părinților lor.
Ambele variante, bineînțeles, au la bază faptul că cei mici sunt total dependenți de părinții lor, de cămin, că își iubesc necondiționat părinții și au nevoie să fie protejați de aceștia. Unui copil mic îi este de neînțeles și de neacceptat faptul că părintele procedează așa cu el, de cele mai multe ori copilul consideră că el este cel rău, se învinovățește adeseori și în cele din urmă renunță la sine, la trăiri, la voința sa pentru a fi conform dorințelor si nevoilor părintelui.
Pe măsură ce crește, dacă are suficiente resurse în el, în familie sau în mediu, îndrăznește să spună și să exprime rănile sufletești produse de actele de violență ale părinților și unii chiar reușesc să se protejeze, îndepărtându-se la vârsta adolescenței de părinții care le produc suferintă.
TDM: Copilul victimă de astăzi este adultul agresor de mâine sau adultul victimă la rândul lui?
Monica Lespezanu: Ambele ipostaze, de victimă și agresor în situații și contexte diferite de viață, atât în prezent, ca și copil, cât și ca viitor adult. Acest lucru poate rămâne așa, se poate ,,îndulci” sau agrava, dacă nu se intervine reparator din partea părintelui sau din partea unui specialist. Spre exemplu, un copil victimă acasă, poate fi victimă și în mediul școlar, poate fi ținta agresiunii unui coleg sau chiar profesor. Sau copilul victimă acasă poate refula în alte medii, agresând alți copii.
Cercul vicios victimă-agresor se propagă în timp și se manifestă și la vârsta adultă. Părintele victimă se poate manifesta în relația cu copilul, arătându-se neajutorat sau neputincios, cerând ajutor copilului, spunându-i acestuia: ”Eu nu mai pot, nu știu ce să mă mai fac cu tine!” sau se poate manifesta agresiv cu copilul, impunând, pedepsind, lovind etc.
TDM: Cu copiii la psiholog sau cu toată familia când lucrurile nu mai merg așa cum ne dorim?
Monica Lespezanu: Când lucrurile nu mai merg așa cum ne dorim, să mergem împreună la specialist, mai cu seamă când vârsta copilului este mică. Copilul trăieste alături de familia sa și este influențat foarte mult de ce se întâmplă în familie și în mediul apropiat.
Așa că, atunci când solicităm sprijinul unui specialist este important șă știm că este un efort comun din partea întregii familii, a părinților în special, de a se angaja pe drumul schimbării dorite și că, pentru ca un copil să ofere răspunsuri de schimbare și semne de vindecare e nevoie ca părinții să fie primii care inițiază schimbarea, înțelegând și conștientizând modul în care ei funcționează ca întreg și modul în care copilul reacționează dezadaptativ la ce se întâmplă în familie și/sau mediul apropiat. Spun aceasta, pentru că încă mai întâlnesc în practica mea credința celor mari ca un copil este ”defect” și că trebuie corectat, reparat sau varianta în care părintele/părinții evită problema, ”dând” copilul pe ”mâna” specialistului.
TDM: Care ar fi trei semnale de alarmă care să ne dea de gândit că poate ar fi cazul să ne adresăm unui specialist?
Monica Lespezanu: Este important să ne adresăm unui specialist atunci când noi, ca părinți, făcând eforturi de schimbare vedem că nu reușim singuri sau cand vedem ca eforturile noastre nu duc la schimbări sănătoase în ceea ce privește copilul. De asemenea, atunci când în viața familiei sau a copilului apare un eveniment coplesitor si generator de suferință pentru copil și părinte/părinți (moartea cuiva drag și apropiat, un accident, separarea/divorțul părinților, o boală gravă – fizică sau psihică etc), când copilul refuză comunicarea și relaționarea cu un părinte, când apar modificări bruște în comportamentul lui, când copilul vorbește prin cuvinte și/sau simptome de suferința lui sau când copilul dorește/cere să vadă un specialist.
Orice copil are capacitate de vindecare proprie. Rolul nostru, al celor mari, este să asigurăm toate condițiile necesare și optime pentru ca aceasta sa se pună în mișcare!
