Avem tendința de a fi îngăduitori cu copiii și de a le trece cu vederea comportamente pe care cel mai probabil că unui adult nu i le-am tolera nici în ruptul capului. „Lasă-l, a greșit, e și el mic…”. Cu toate astea, ignorându-le, aceste comportamente se pot agrava, devin obișnuință și pot avea consecințe negative serioase.
Chiar dacă un copil poate să-și controleze comportamentul în anumite situații, în alte momente – în special când este copleșit emoțional – poate fi pur și simplu incapabil să-și gestioneze reacțiile. Deși acest lucru poate părea greu de înțeles și frustrant, este absolut normal!
Pentru a înțelege comportamentele problematice ale copilului este esențial să fie depistată sursa lor. Să ne punem întrebarea „De ce se comportă așa?” și să căutăm răspunsul, fără a face presupuneri bazate pe reacțiile noastre emoționale. Creierul unui copil are o capacitate uimitoare de dezvoltare și schimbare, iar părinții și adulții din jur sunt cei care îi pot ghida să deprindă abilități sănătoase de gestionare a emoțiilor și comportamentului.
Minciuna
Cine susține că nu a mințit niciodată nu face decât să mai mintă încă o dată. Și adulții, și copiii mint. Cu toate astea, minciuna devine o problemă atunci când copilul o practică în mod repetat. La întrebarea „De ce minte?” răspunsurile sunt multiple. Poate minți din anxietate sau frică, pentru a evita un lucru neplăcut, pentru a ascunde o greșeală, pentru a părea mai bun în fața altora sau pentru a evita rușinea. Potrivit psihologului clinician Carol Brady, la copiii cu ADHD este o situație particulară. La ei, minciuna poate să apară și din impulsivitate, pentru că adesea spun lucruri fără să gândească.
- CITEȘTE ȘI: Minciunile copiilor. Unde spunem STOP?
Înjurăturile
La un moment dat, orice părinte își va auzi copilul înjurând. Deși poate părea amuzant la început (atunci când copilul este mic și nu conștientizează gravitatea lucrurilor pe care le spune ), aceasta este o ocazie foarte bună de a-l învăța despre situațiile în care poate și nu poate folosi anumite cuvinte. Copiii folosesc un astfel de limbaj din diverse motive: își imită părinții sau pe cei din anturaj, din frustrare sau nemulțumire, pentru a atrage atenția sau pur și simplu pentru a explora limbajul și limitele lui. În funcție de motiv, părinții pot aborda următoarele strategii:
- Nu reacționați cu furie sau reproșuri agresive, ci explicați-i calm că limbajul de acest tip nu este nici potrivit și nici tolerat în casă/ la școală/ în societate.
- Arătați-i cum să-și verbalizeze emoțiile fără să înjure și fără să insulte.
- Explicați ce cuvinte sunt acceptabile și ce nu, și fiți consecvenți în aplicarea regulilor.
- Fiți atenți la influențele din jur, la prieteni sau produsele media pe care le consumă, și discutați despre ceea ce este potrivit și ce nu.
Crizele de furie frecvente, de durată sau însoțite de violență
Orice amenințare cu auto-vătămare sau agresivitatea față de alte persoane – fie că este verbală sau fizică – sunt comportamente care trebuie luate în serios de către părinți. Ele ar putea fi semne ale unor frustrări sau suferințe emoționale profunde (cum ar fi depresia, în cazul copiilor mai mari). Părinții ar trebui să intervină atunci când copilul lovește un coleg, dar și atunci când actele de agresiune sunt mai subtile (își împinge fratele, ciupește un prieten). Comportamentul dur poate deveni un obicei dacă este tolerat. În plus, transmite mesajul că a face rău altora este acceptabil.
Crizele de furie sunt normale la copii câtă vreme încă nu au capacitatea de a-și regla emoțiile. Mai mult, cei cu un temperament sensibil vor avea nevoie chiar de mai mult timp și sprijin pentru a-și dezvolta această abilitate. Și totuși, dincolo de orice scuză sau explicație, de la un punct încolo aceste manifestări ies din zona normalului. Când sunt frecvente, durează mult sau sunt însoțite de ieșiri violente, este un semn cât se poate de clar că e nevoie de ajutorul unui specialist.
Nerăbdarea poate degenera în impulsivitate
La copiii mici, nerăbdarea se poate manifesta în diverse moduri, inclusiv prin insistență, întreruperi frecvente sau crize de nervi atunci când nu obțin imediat ceea ce își doresc. Până la un punct ar trebui să îi înțelegem, deoarece pentru un copil nu este deloc ușor să aștepte să-i vină rândul, de exemplu, atunci când vrea cu adevărat să facă sau să spună ceva. Și asta deoarece copiii, până la o anumită vârstă nu au capacitatea de a înțelege și respecta regulile sociale. Acest lucru este valabil mai ales pentru copiii mici, care încă își dezvoltă autocontrolul. Nerăbdarea poate duce la impulsivitate și probleme sociale, cum ar fi refuzul de a împărți cu ceilalți. Din fericire, pe măsură ce cresc, copiii exersează răbdarea și învață să aștepte. Există și câteva trucuri care pot fi de ajutor:
Stabiliți o rutină. Aceasta este una dintre cele mai simple modalități de a exersa răbdarea. Copiii știu la ce să se aștepte, iar asta îi împiedică să devină nerăbdători.
Distragerea atenției. Este una dintre cele mai simple modalități de a dezvolta răbdarea, mai ales la cei mai mici. În momentul în care simțiți că a devenit nerăbdător, mergeți cu el în altă parte sau angrenați-l într-o activitate care îi face placere.
Învățați-l să facă lucrurile conștient. De exemplu, dacă mănâncă ceva, lăsați-l să mănânce încet, savurând gustul. Învățați-l să facă lucrurile cu concentrare deplină. Fie că este vorba de orice activitate, fie că își fac temele, fie că studiază, permiteți-i să fie pe deplin implicați în ea.
Reduceți timpul excesiv petrecut în fața ecranelor. Se știe că timpul excesiv petrecut în fața ecranelor îi face pe copii nerăbdători. The Camford International School recomandă să vă încurajați-vă copiii să facă sport, mișcare, pentru că în acest fel pe de o parte își îmbunătățesc concentrarea, iar pe de altă parte își eliberează energia.
Fiți modelul potrivit. Copiii observă mereu comportamentul părinților lor. Prin urmare, este important să dați dovadă de răbdare în toate acțiunile voastre. Acest lucru se va reflecta automat asupra copiilor.
Amânați recompensele. I-ați promis copilului că va primi o prăjitură după somnul de după amiază pentru că și-a strâns jucăriile împrăștiate prin casă? Atunci lăsați-l să mai aștepte, pentru că ajută la dezvoltarea răbdării.
Dintr-o dată nepoliticos și sfidător? De vină pot fi stresul și anxietatea
A devenit dintr-o dată, brusc, nepoliticos și are o atitudine sfidătoare la adresa adulților. „Nu știu ce se întâmplă cu el, că nu era așa! Parcă e alt copil!” Nu, nu era așa până să înceapă să aibă probleme emoționale… Cercetați ce s-a întâmplat între timp în viața lui, în universul lui. Poate că face asta pentru că încearcă să preia controlul. Poate că în anturajul lui are colegi sau prieteni pe care încearcă să-i imite. Sau poate se simte copleșit de anxietate și depresie.
A-i ignora pe ceilalți este tot un comportament sfidător. Vorbiți cu copilul, dar vorbele voastre se lovesc de el ca de un perete? Parcă nici nu existați? Nu fiți duri cu copilul din acest motiv, pentru că este posibil ca, de fapt, comportamentul acesta să aibă în spate nevoia lui de a se retrage din punct de vedere emoțional, de a se închide în sine. Ori poate este „măcinat” de un stres profund.
Lenea nu este întotdeauna lene pur și simplu
Dacă un copil are în mod constant crize înainte de a pleca la școală sau acuză frecvent diverse dureri fizice, care nu se justifică din punct de vedere medical, este important să descoperiți cauza. Poate fi vorba de anxietate de separare, poate fi victima bullying-ului, poate avea o dificultate de învățare sau alte probleme emoționale. Care este cauza reală a comportamentului său, doar un psihoterapeut v-ar putea ajuta să înțelegeți.
Un alt comportament, pe care părinții l-ar putea greșit cataloga greșit drept lene, este lipsa de motivație a copilului, lipsa dorinței de a învăța sau de a participa la orice alte activități. Nu este întotdeauna vorba de lene. E posibil ca acesta să simtă că nu are șanse de succes, și-atunci alege să renunțe. Lipsa de interes, de motivație, ascunde adesea motive care așteaptă să fie descoperite. Și procrastinarea poate fi un simptom al unor probleme emoționale nu foarte vizibile la prima vedere. Fiți alături de copiii, ascultați-i și observați-i, pentru a putea ajunge la adevărata sursă a problemelor.
