Oare ce vede copilul meu?

Marius Constantinescu
violenta, mindfulness, corp

Acum două zile am fugit cu Efrem, băiatul meu de 4 ani, să prindem autobuzul. În fața noastră, un părinte grăbit dă să sară cu copilul în mașină. Copilul alunecă și cade. Tatăl enervat îl smucește și complet deconectat de starea emoțională a fetiței, îi spune: Trebuie să suferi atunci când greșești. De ce nu ești atentă? Asta în timp ce copilul plângea și cred că ar fi dat orice pentru o îmbrățișare. Efrem se uită uimit la acest spectacol. L-am întrebat ce vede. Iar el, îmi dă replica obișnuită. Văd ce văd.

Îi văd cum se ceartă

Există în povestea asta, dincolo de incapacitatea părintelui de a fi empatic cu copilul său, o altă realitate. Și noi, ceilalți, devenim pe neașteptate și fără să ne întrebe nimeni, martorii experiențelor dureroase a celor din jurul nostru. Și asta lasă deseori în noi o rană. Mai ales în spațiul public, cred că suntem responsabili pentru modul în care ne tratăm copiii. Pentru că și ceilalți copii văd. Iar pentru ei a vedea înseamnă a se conecta trup și suflet cu spectacolul din fața lor. Nu au capacitatea să disocieze. Și este firesc mai ales la vârsta de 4 ani când creierul copilului nu este suficient de dezvoltat să facă diferența complet dintre experiența lui și a celuilalt. Iar Efrem a fost în momentul acela foarte confuz. Îl vedeam cum încearcă să cuprindă cu mintea acel eveniment. A rămas în el o experiență neplăcută. Și când zic în el, mă refer la emoțiile pe care corpul lui le-a trăit. Urlete, plânsete, un tată agresiv și cuvinte grele, ce transmiteau mai degrabă un blestem, decât o simplă enervare de moment.

Văd că sunt doar un martor

Ce putem să facem în astfel de momente? Să conștientizam că atunci când copilul nostru este pus în fața unei situații extrem de neplăcute, este ca un burete care absoarbe tot. Asta se întâmplă și dacă scena respectivă apare într-un film la televizor sau chiar în spatele scaunului din autobuz. În fața violenței, copilul este neputincios. Vulnerabilitatea lui este încă nepătata de judecăți de valoare. El ia lumea așa cum i se prezintă. Se umple de acea energie. Corpul lui Efrem era tensionat, gura era larg deschisă, ochii fixați pe comportamentul agresiv al părintelui din spatele nostru.

 Ajută-l să înțeleagă ceea ce vede

Am observat că întrebarea mea, ”Ce vezi acum Efrem?” l-a ajutat cel puțin să închidă gura. A fost o reactive firească pentru că a început încet încet să se detașeze de scena respectivă și să conștientizeze că este doar un spectator. L-a ajutat să ia distanță de evenimentul nefericit care tocmai se desfășura în fața lui. Nu cred că îl ajută pe Efrem să-i spun Nu te mai uita. Sau, și mai ineficient, ar fi fost să încep să-i țin predici părintelui crizat despre parenting fluid sau ultime descoperiri din neuroștiință. Nu. Aș fi amplificat furtuna emoțională și totul s-ar fi sfârșit prin frustrare la maximum și din plin ca să ajungă tuturor celor care erau în autobuz.

Cred că vor fi situații dramatice la care copiii noștri, împreună cu noi, vor fi expuși și, indiferent ce facem, nu putem controla ceea ce ei văd. Există însă această șansă de a-i învăța pe copiii noștri să ia distanță cât se poate de o experiență care le poate părea copleșitoare. Este o abilitate pe care o putem dezvolta prin calm și prezență. E important să observi și apoi să iei o decizie. În loc să stăm absorbiți de scena violentă, să ne mutăm în alt loc. Și am văzut asta pe chipul lui Efrem. S-a relaxat și apoi și-a întors capul singur și am început să vorbim despre altceva. Am simțit că a ieșit ușor din asta și că în final nu a fost foarte afectat de agresivitatea părintelui și de drama pe care o trăia acel copil.

Un al lucru pe care îl putem face după ce trecut ceva timp este să-l ajutăm pe copil să povestească ceea ce a trăit. Să vorbească despre asta și dacă vrea să țipe să-i oferim un spațiu în care va putea să facă asta în siguranță. Asta depinde de cât de traumatică a fost sau nu experiența respectivă. Însă e posibil că frică pe care a trăit-o să aibă nevoie de o cale pentru a fi exprimată. Iar urletul este o metodă eficientă de își elibera corpul de aceea tensiune. Mai puteți încerca și dansul sau luptele judo cu tatăl 🙂 Ce este important este că experiența aia să nu rămână blocată în el. Va fi o sursă de stres neconștientizat și care îi poate da bătăi de cap dacă nu o rezolvă. Ea va rămâne undeva în corpul său ca răspuns de apărare la un eveniment care-i amenință, cel puțin emoțional, integritatea la acel moment. Să fim alături de ei. Curaj!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa