N-a durat mult bucuria primelor săptămâni din noul an școlar că, în multe familii, au apărut deja dezamăgirea și revolta. Un „Nu mai vreau la școală!” spus cu lacrimi în ochi și împotrivire în fața ușii poate fi, uneori, doar o reacție temporară. Lucrurile merită însă privite mai atent atunci când refuzul se repetă, devine tot mai intens sau este însoțit de dureri fizice și plâns greu de controlat. În astfel de situații, înainte să-i explicăm copilului de ce trebuie să meargă la școală, ar fi bine să aflăm de ce îi este atât de greu să se afle acolo. Uneori, „Nu vreau la școală” este singura formulare pe care o găsește pentru o problemă pe care încă nu știe sau nu îndrăznește să o spună.
În primele săptămâni după vacanță, reticența față de școală exprimată ocazional nu este problematică. Un copil poate bombăni dimineața, poate spune că ar prefera să rămână acasă și, odată ajuns la școală, să intre în ritm, să se întâlnească bucuros cu colegii și să-și continue ziua fără dificultăți semnificative. Situația diferă când suferința începe să influențeze viața de zi cu zi, când crizele apar repetat în diminețile de școală, copilul absentează, simptomele fizice se repetă ori somnul și alimentația sunt afectate. Există o serie de motive care-i pot face pe copii să devină anxioși în legătură cu școala. Unele cauze se rezolvă de la sine, pe altele le poate gestiona chiar copilul, iar în anumite situații e nevoie de intervenția părinților și chiar a cadrelor didactice. Prima dilemă care trebuie soluționată nu este „Cum îl fac să meargă la școală?”, ci „De ce îi este greu să fie acolo?”.
De ce nu mai vrea copilul la școală? Motivul se schimbă odată cu vârsta
La începutul ciclului primar, dificultatea poate fi legată de tranziție: un mediu nou, separarea de părinte, o învățătoare necunoscută, reguli mai multe și cerința de a rămâne în bancă, de a fi atent și de a funcționa după un program.
În anii următori, lumea colegilor capătă o importanță tot mai mare. Copilul poate merge fără probleme la orele de matematică și română, dar se poate teme de pauze, dacă atunci rămâne singur sau se confruntă cu dificultăți în relația cu colegii; poate evita o anumită zi pentru că are o oră la care se simte intimidat de profesor sau poate încerca să rămână acasă după un conflict despre care părintele încă nu știe nimic.
În preadolescență și adolescență, refuzul poate avea în spate presiunea academică, anxietatea socială, sentimentul că nu aparține grupului, experiențe de bullying, dificultăți de învățare, simptome depresive sau teama de evaluare.
Dacă cel mic nu poate spune clar motivul pentru care nu vrea la școală, pot fi de ajutor întrebări precum: „Care e partea cea mai grea când te gândești la școală?”, „Există un moment al zilei pe care ai vrea să-l sari?”, „E mai greu când ajungi la școală, la ore sau în pauze?”, „Dacă ai putea schimba un singur lucru, care ar fi acela?”.
Durerile de burtă sau de cap, apărute înainte de școală, nu trebuie tratate ca „teatru”, dar nici puse automat pe seama anxietății
Una dintre situațiile care îi încurcă cel mai mult pe părinți apare când „nu vreau la școală” se transformă în „mă doare burta”, „mi-e greață”, „mă doare capul” sau „nu mă simt bine”. Copilul poate părea realmente suferind dimineața și, după ce află că rămâne acasă, să-și revină surprinzător de repede. Dar nu înseamnă automat că minte. Simptomele fizice pot însoți anxietatea; în același timp, un copil poate fi pur și simplu bolnav, iar părintele nu trebuie să transforme orice durere abdominală într-o problemă emoțională doar pentru că apare într-o zi de școală.
Repetiția și momentul în care se plânge de dureri oferă informații importante. Dacă simptomele apar repetat înainte de plecare, dispar în weekend sau în vacanță și nu există o cauză medicală care să le explice, merită explorată și componenta emoțională. Dacă simptomele sunt noi, severe, persistente sau au alte semne asociate, evaluarea medicală rămâne necesară. Un alt indiciu este momentul în care începe dificultatea. Pentru un copil, problema poate fi ieșirea din casă; pentru altul, intrarea pe poarta școlii; altul ajunge până în clasă, dar cere frecvent să meargă la cabinetul medical sau încearcă să plece înaintea unei anumite ore.
Ce faci când copilul spune că nu merge: îl lași acasă sau îl obligi?
Cele două extreme („Bine, nu te duci dacă nu vrei” și „Nu mă interesează ce simți, te duci și gata”) tind să rateze două nevoi diferite ale copilului: să fie ascultat și, în același timp, ajutat să nu transforme evitarea în singura soluție a problemei. Dacă nu există o suferință fizică ce impune statul acasă și nici o situație de siguranță care trebuie clarificată imediat, obiectivul rămâne revenirea și menținerea participării la școală. Cercetările asupra intervențiilor pentru refuzul școlar susțin abordări comportamentale și cognitiv-comportamentale care includ expunerea treptată la situația evitată, lucrul cu anxietatea și implicarea părinților și a școlii. Cu cât absența se prelungește, cu atât întoarcerea poate deveni mai dificilă.
Evident că asta nu înseamnă să împingi copilul panicat în clasă și să consideri problema rezolvată, ci ar trebui să identifici concret obstacolul și să ajuți copilul să-l depășească. Dacă problema este teama de a intra singur în școală, poți ruga învățătoarea, consilierul sau un profesor să îl preia dimineața, de la poartă, măcar pentru câteva zile; dacă problema este o anumită disciplină, poți vorbi cu profesorul; dacă e vorba de dificultăți de învățare, soluția nu este o predică despre cât de importantă este educația, ci sprijin concret la materiile respective.
În astfel de cazuri, a aștepta „să îi treacă” poate duce la agravarea problemei. După discuția cu copilul, următorul pas este o întâlnire cu reprezentanții școlii, pentru că învățătorul și profesorii sunt cei care văd copilul în mediul școlar, știu ce se întâmplă în pauze, observă cu cine interacționează și în ce fel de momente întâmpină dificultăți. Dacă e vorba de simptome fizice, e importantă și o consultație la pediatru. Iar în cazul în care se agravează anxietatea ori apar semne de depresie, e indicat ca familia să apeleze la un psiholog.
În concluzie, un „Nu vreau la școală!” poate fi un moft de dimineață sau poate fi felul în care copilul spune că ceva nu este în regulă. Diferența o fac frecvența, intensitatea și ceea ce se întâmplă în spatele refuzului.
