„M-am certat cu Matei. Nu mai suntem prieteni!”, îți zice copilul când îl iei de la școală. Îl întrebi ce s-a întâmplat, încerci să afli cine și cu ce a greșit, și te pregătești, eventual, să discuți cu învățătoarea. Cinci minute mai târziu, în drum spre casă, vă întâlniți cu același Matei, copiii încep să râdă și să se joace împreună. „Dar nu erați certați?”, întrebi. „Ba da. Ne-am împăcat.” Prietenia la vârste mici poate părea schimbătoare și contradictorie privită cu ochii unui adult. Pentru copii, însă, conflictul și amiciția pot încăpea fără probleme în aceeași zi și chiar în aceeași pauză.
Pentru un adult, „nu mai suntem prieteni” anunță o ruptură. Pentru un copil mic poate însemna doar „sunt foarte supărat pe el acum”, „nu a vrut să facă ce voiam eu” sau „în acest moment mă joc cu altcineva”. Cuvintele pot suna definitive, dar emoția din spatele lor e trecătoare. Asta nu înseamnă că prietenia la vârste mici este falsă sau lipsită de importanță. Din contră, în relațiile cu ceilalți, copiii învață să aștepte, să împartă, să negocieze, să piardă, să repare și să descopere că un conflict nu înseamnă neapărat sfârșitul unei relații. Deși părinții au tendința să pună o mulțime de întrebări ca să afle cine ce a făcut, dacă este prima lor ceartă, dacă cel mic s-a simțit exclus, copiii își pierd repede interesul pentru anchetă. Crizele se încheie, de regulă, fără explicații, negocieri sau promisiuni că nu se vor repeta. Nu este rău ca părinții să întrebe, mai ales la vârste la care copilul nu poate povesti întotdeauna limpede ce i s-a întâmplat. Important este să-l asculte fără să transforme fiecare dispută într-o problemă care trebuie rezolvată de adulți și să știe să recunoască situațiile în care conflictul nu mai este unul firesc, ci se repetă, îl rănește sau îl face să se teamă.
Cearta la grădiniță
La vârsta preșcolară, copiii au aproximativ trei certuri pe oră, spune psiholoaga Eileen Kennedy-Moore, într-un articol publicat în Psychology Today. Conflictele pornesc cel mai adesea de la cine ia o anumită jucărie, cine hotărăște jocul în care se joacă sau ce are voie să facă fiecare. Deși pot părea dramatice în momentul în care se produc, aceste certuri sunt, de obicei, scurte. Peste 90% dintre conflictele observate între preșcolari într-un studiu citat de specialistă s-au încheiat în cel mult zece schimburi de replici, iar mai mult de jumătate, în cel mult patru.
„Noi, adulții, avem tendința să vrem să discutăm totul până lămurim situația, însă copiii își rezolvă adesea conflictele stând separați câteva minute, câteva ore sau câteva zile, după care se apropie din nou și se poartă frumos unul cu celălalt”, explică psiholoaga. Uneori, împăcarea înseamnă doar un salut prietenos, un loc oferit alături la masă sau reluarea jocului în pauză. Nu este nevoie întotdeauna de o analiză a certei ori de o declarație oficială că prietenia a fost reparată.
Cearta la școală
Odată cu intrarea la școală, prieteniile nu devin brusc stabile și lipsite de conflicte, însă motivele conflictelor încep să se schimbe. Dacă preșcolarii își dispută mai ales jucării, roluri și controlul jocului, elevii din clasele primare ajung să se certe și din cauza comportamentului celuilalt: „Mă enervezi”, „Nu ești un prieten bun”, „Ai trișat” sau „Ai spus secretul meu”.
Copiii de vârstă școlară pot folosi regulile jocului, tragerea la sorți sau formule precum „piatră, hârtie, foarfecă” pentru a rezolva neînțelegerile. Situațiile devin însă mai complicate atunci când intervin și alți colegi, se formează tabere, iar cearta dintre doi copii ajunge să privească întregul grup. Pe măsură ce cresc, copiii pot păstra mai mult timp supărarea, se gândesc la ce li s-a spus și discută conflictul cu alți prieteni, explică Eileen Kennedy-Moore.
Și modul de împăcare se modifică odată cu vârsta. Potrivit psihologului, copiii cu vârste între doi și zece ani își rezolvă frecvent conflictele prin insistența unuia și cedarea celuilalt. Negocierea adevărată, în care fiecare ascultă perspectiva celuilalt și amândoi caută o soluție, este dificilă pentru cei mici, mai ales atunci când sunt furioși. Asta nu înseamnă că nu pot învăța să facă un compromis, ci că au nevoie de timp și, uneori, de îndrumarea unui adult.
Prieteniile îi învață pe copiii să se înțeleagă unii cu ceilalți. Dar și certurile sunt lecții
Certurile nu sunt o abatere de la prietenie, ci una dintre experiențele prin care copiii învață cum funcționează o relație. Psihologul pentru copii Rachelle Theise explică, într-un articol publicat de Parents, că prieteniile îi ajută pe copii să-și dezvolte comunicarea, empatia, capacitatea de a împărți, creativitatea și abilitatea de a rezolva probleme. Dar copilul nu exersează aceste abilități doar în momentele în care jocul merge perfect. Le exersează și când trebuie să aștepte, să accepte că altcineva are o idee diferită, să piardă, să ceară o jucărie fără să o smulgă sau să revină lângă un prieten după ce l-a supărat.
Nici greșelile nu anulează automat o prietenie. Psihologul clinician pediatru Heather Kertesz-Briest subliniază, într-un alt articol publicat de Parents, că cei mici învață prin exemple și imitație: „Copiii învață că greșelile sunt firești, că pot fi reparate și că și prieteniile își pot reveni după o greșeală”. În același articol, terapeuta de familie Kendra Delahooke explică faptul că cei mici învață despre relații în mare măsură observându-i pe ceilalți. Treptat, ei înțeleg că prietenia nu înseamnă doar joacă și voie bună, ci și cooperare, bunătate și repararea micilor conflicte.
- CITEȘTE ȘI: „Tu mă cerți sau îmi explici?” – lecția de parenting pe care am învățat-o de la copilul meu
Copilul s-a împăcat, părintele a rămas supărat
Una dintre cele mai frecvente capcane este ca părintele să preia supărarea copilului și să o ducă mai departe, deși cel mic a lăsat-o deja în urmă. Copilul vine acasă, povestește ce i-a făcut un coleg, iar adultul începe să refacă scena și să caute vinovatul. A doua zi, cei doi sunt din nou nedespărțiți. Numai părinții au rămas supărați. Nici transformarea fiecărei certe într-o anchetă nu e de ajutor. Întrebările repetate – „Cine a început?”, „Ce ți-a mai făcut?”, „De ce nu i-ai răspuns?” – îl pot face pe copil să reia și să amplifice un conflict pe care era pregătit să-l lase în urmă. Iar etichetele puse de părinte celuilalt – „Matei este rău”, „Nu te mai juca niciodată cu el” – îi transmit că un om poate fi definit printr-o singură greșeală.
Mai întâi se liniștește emoția, apoi se caută soluția
Un copil foarte furios sau foarte rănit nu este pregătit imediat să negocieze. Stephanie A. Lee, psiholog pentru copii, și Carey Werley, asistent social clinician, explică pentru Child Mind Institute că primul pas în rezolvarea unui conflict este recunoașterea emoției. Abia după ce intensitatea ei scade, copilul poate înțelege ce s-a întâmplat și poate căuta o soluție.
Pentru cei mici, părinții pot folosi întrebări simple: „Ești furios, trist sau dezamăgit?”, „Cât de mare este supărarea ta acum?” sau „Ai nevoie să stăm puțin împreună înainte să povestim?” Apoi, adultul îl poate ajuta să descopere adevărata cauză a conflictului. Uneori, copiii par să se certe pentru o jucărie, dar problema este alta: unul dintre ei s-a simțit înlocuit după ce prietenul a început să se joace cu altcineva. Cearta vizibilă și motivul real nu sunt întotdeauna același lucru. În loc să decidă ce trebuie să facă, părintele poate întreba:
- Ce ai vrea să se întâmple mâine?
- Vrei să vă împăcați sau mai ai nevoie de timp?
- Ce ai putea să-i spui?
- Crezi că și el a înțeles ce te-a supărat?
- Ce ați putea face diferit data viitoare?
Replici pe care le pot folosi copiii în timpul unui conflict sau după
Copiii au nevoie de cuvinte pe care să le poată folosi în mijlocul unei neînțelegeri. Părintele le poate exersa împreună cu ei, fără să vorbească în locul lor. Învățați-i să folosească aceste formule:
- Nu-mi place când faci asta.
- M-am supărat pentru că nu m-ai primit în joc.
- Vreau și eu să aleg.
- Putem să facem cu rândul?
- Mai sunt supărat și vreau să stau puțin singur.
- Îmi pare rău că ți-am stricat construcția. Te ajut să o refacem?
O scuză concretă este mai folositoare decât acel „Spune-i imediat că-ți pare rău!” cerut de adult. Copilul înțelege astfel ce anume a făcut și cum poate repara. În articolul din Parents, recomandarea pentru copii este să spună exact pentru ce își cer scuze și apoi să întrebe: „Ce pot face ca să te simți mai bine?” Rolul părintelui nu este să elimine orice neînțelegere, ci să-l ajute pe copil să dobândească instrumentele cu care, în timp, va putea să o rezolve singur.
- CITEȘTE ȘI: „Nu mai vreau la școală!”. Cum afli dacă refuzul acesta e moft sau ascunde, de fapt, o problemă reală
Când trebuie totuși să intervină părinții
Nu orice „nu mai suntem prieteni” este doar o supărare de câteva minute. Adultul trebuie să privească dincolo de un episod izolat și să observe dacă există un tipar. Este nevoie de o discuție cu educatoarea sau învățătoarea dacă același copil este exclus în mod repetat, dacă relația este mereu controlată de unul dintre prieteni, dacă apar amenințări, umiliri ori agresiuni fizice sau dacă cel mic începe să se teamă să meargă la grădiniță ori la școală. Schimbările persistente de comportament, durerile de burtă înainte de plecare, tulburările de somn și afirmațiile repetate precum „Nimeni nu mă place” sunt, de asemenea, semne că situația trebuie cercetată.
Contează repetiția, dezechilibrul de putere și efectul asupra copilului. O ceartă din cauza unei gume de șters, urmată de împăcare, face parte din învățarea relațiilor. Excluderea constantă, frica și umilirea nu mai sunt simple neînțelegeri între prieteni. Uneori, până când părintele termină de analizat cearta, copilul s-a și întors la joacă. Nu pentru că prietenia nu ar conta, ci tocmai pentru că, la această vârstă, dorința de a fi din nou împreună poate cântări mai mult decât nevoia de a stabili cine a avut dreptate. Iar împăcarea lor rapidă conține o lecție pe care adulții o uită uneori: o greșeală poate răni o relație fără să fie obligată să o încheie.
