„Nu mai am cu cine să mă cert, dar nici cui să-i povestesc”. Cum trăiește mezinul familiei plecarea fratelui la facultate

Stela Nadoleanu
scris pe
frate care pleaca la facultate in alt oras
Despărțirea de fratele care pleacă la facultate poate fi o experiență cu emoții contradictorii pentru copilul care rămâne acasă. FOTO: Shutterstock

    A trecut o lună de când fratele mai mare a plecat la facultate în alt oraș. Părinții i-au rezolvat problema cazării, mama i-a pus lenjeria nouă pe patul de cămin, iar acasă s-a așternut o liniște copleșitoare. Mezinul a pus stăpânire pe dormitorul fratelui plecat. Acum, nu-i mai dispare încărcătorul, iar baia nu mai e ocupată dimineața două ore. Și, deși visa de ani buni la momentul acesta, se simte trist. Nu se mai ciondănește cu nimeni, dar nici n-are cui să-i povestească întâmplări pe care părinții nu le-ar înțelege.

    Vorbim despre „sindromul cuibului gol” mai ales din perspectiva părinților, însă, în multe familii, acest cuib mai are cel puțin un locatar. Fratele sau sora celui plecat la facultate trece, la rândul său, printr-o despărțire. Doar că, între grijile pentru student și emoțiile părinților, sentimentele copilului rămas acasă pot rămâne neobservate. 

    A visat la acest moment, iar acum se simte singur

    Psiholoaga Jennifer Pinto, mamă a trei copii, povestește în articolul „The Sibling Left Behind” că, după plecarea primilor doi copii la facultate, mezinul a rămas „fără busolă” în propria casă. Masa familiei se restrânsese de la cinci persoane la trei. Fratele rămas descoperea că atenția părinților nu mai era chiar premiul pe care și-l dorise când era mai mic. „Atenția exclusivă a părinților, pe care și-o dorise atât de mult ca mezin al unei familii cu trei copii, nu mai este la fel de atrăgătoare pentru un băiat de 16 ani. Discuțiile în familie, la masă, se pot concentra prea mult asupra lui când nu mai sunt și frații care să preia o parte din atenție. Orice dezordine lăsată în urmă nu mai poate fi pusă decât în seama unuia singur. Avantajul de a fi trei copii împotriva a doi adulți a dispărut: acum, părinții sunt în superioritate numerică. Nu mai are frați de care să se plângă, dar nici pe cineva cu care să-și împărtășească nemulțumirile”, mărturisește psiholoaga. Plecarea unuia îi obligă, așadar, și pe cei rămași să-și găsească un nou echilibru. Iar mezinul are nevoie de timp să descopere cum e să fie singurul copil din casă, după ce toată viața a fost „fratele mai mic”.

    Când toată atenția părinților se îndreaptă asupra copilului rămas

    În studiul „The Sibling Empty Nest Syndrome”, publicat în 2002, cercetătorii au analizat tristețea fratelui rămas acasă după plecarea celorlalți. Rezultatele arătau că și ei experimentează sentimentul de „cuib gol”. În plus, tristețea era mai accentuată în cazul unei relații apropiate între frați. Asta nu înseamnă că fiecare mezin va suferi după plecarea surorii sau fratelui mai mare. Nici că momentele în care se bucură de singurătate trebuie privite cu suspiciune. Cercetările îi îndeamnă, mai degrabă, pe părinți să se întrebe ce se schimbă, concret, în viața copilului odată cu această plecare.

    Dorul este doar o parte a schimbării. Fratele rămas trebuie să se obișnuiască și cu o altă dinamică a vieții de acasă: cu cine vorbește, pe cine se sprijină și ce așteptări au acum părinții de la el. Cum arată aceste schimbări în viața de zi cu zi povestește Lillie Atkins în ParentMap. Înainte ca fratele ei să plece la facultate, adolescenta încercase să afle de la prietenii care trecuseră deja prin această experiență la ce să se aștepte. O nelinișteau mai ales cinele în familie: fără fratele ei la masă, toate întrebările părinților aveau să-i fie adresate ei. Privind în urmă, Lillie a descoperit însă și un avantaj: „Anul acesta am putut să mă dezvolt mai mult ca persoană de sine stătătoare”, a mărturisit ea.

    Nu întotdeauna părinții și copilul rămas acasă simt la fel această schimbare. Într-un studiu longitudinal publicat în Journal of Research on Adolescence, frații mai mici raportau o creștere a conflictelor cu părinții după plecarea primului născut, pe care adulții nu o semnalau în aceeași măsură. Unul dintre participanți explica ambivalența atenției suplimentare: părinții vorbeau mai mult cu el despre școală, sport și prieteni, iar asta i se părea uneori un lucru bun, alteori nu. După plecarea fratelui, trebuia să se obișnuiască și cu faptul că propria viață ajunsese mult mai mult în centrul preocupărilor lor. Privită dinspre adult, atenția suplimentară poate însemna o bucurie („în sfârșit, avem mai mult timp împreună”). Dinspre adolescent, aceeași situație poate arăta ca o inspecție prelungită.

    „Mi-e dor, dar mi-e (mai) bine”

    Există și câștiguri în această schimbare. Mezinul descoperă ce înseamnă să aibă o cameră numai a lui, dacă până atunci a împărțit-o cu fratele mai mare. Alege singur muzica pe care o ascultă, nu mai e ținta ironiilor și vorbește cu părinții fără să mai fie întrerupt. Poate încerca ceva la care fratele lui se pricepea deja foarte bine, fără să se mai simtă în competiție cu el.

    Un studiu publicat în Family Process, cu frați mai mici din 115 familii, arată o parte a acestor schimbări. În anul de după plecarea fratelui mai mare, 77% au raportat o creștere a cel puțin unei resurse familiale: atenția părinților, timpul petrecut împreună sau resursele materiale. Anumite creșteri ale atenției și ale timpului oferite de părinți au fost asociate cu îmbunătățiri ale funcționării școlare. Dar asta nu înseamnă că plecarea la facultate aduce automat note mai bune copilului rămas acasă.

    Nici relația dintre frați nu este condamnată să se răcească. În cercetarea menționată anterior, plecarea primului născut era asociată și cu mici îmbunătățiri ale relației dintre frați: mai multă apropiere emoțională (chiar dacă la distanță) și mai puțin conflict. Faptul că nu mai împart zilnic spațiul poate lăsa loc unor întâlniri în care chiar își doresc să stea împreună. 

    Sunt frați și când se ciondănesc pe telecomandă, și când își duc dorul, odată ce unul pleacă de acasă. FOTO: Shutterstock

    Frați și de la distanță 

    Apropierea se poate păstra și la distanță. Psiholoaga Jennifer Powell-Lunder recomandă ca frații să aibă propriul canal de comunicare: să se joace online, să-și trimită mesaje, fotografii sau clipuri amuzante. Să poată vorbi și fără ca părinții să participe la fiecare conversație, astfel încât relația lor să continue dincolo de veștile schimbate pe grupul familiei.

    Pentru cel rămas acasă poate conta să știe când vor avea timp unul pentru celălalt. Cel plecat are însă cursuri, colegi și un program care abia se așază. Un apel amânat poate să doară, fără să însemne că fratele l-a uitat. Au nevoie de timp să găsească un ritm al lor, în care să încapă și dorul de acasă, și viața nouă.

    Mezinul nu trebuie să țină locul celui plecat la studii

    Părinții pot recunoaște că le este dor de copilul plecat și, în același timp, pot fi interesați de ce se întâmplă în viața celui rămas acasă. E important să nu transforme fiecare cină într-o discuție despre viața de cămin, sesiunea de examene și planurile pentru următoarea vizită a studentului. De asemenea, să își facă planuri și pentru weekendurile în care acesta nu vine acasă, fără să aștepte ca mezinul să le țină companie sau să le aline dorul.

    Mai ales, să nu presupună că, dacă se bucură de camera devenită numai a lui, fratelui de acasă nu-i lipsește cel plecat. Sau că, dacă îi este dor, nu apreciază libertatea câștigată. Poate să le simtă pe amândouă. Pentru el, familia nu a devenit mai mică, dar arată altfel. Iar în această nouă formulă are nevoie să-și găsească propriul loc, nu să ocupe locul rămas liber.

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa