„N-am cu cine să stau în pauză” e o replică ce poate pune pe jar un părinte. Inevitabil, apar în mintea lui o serie de griji: „Stă singur pentru că așa vrea?”, „Nu e primit în grup?”, „Deranjează?”, „Trebuie să intervin?”.
O pauză petrecută de unul singur nu înseamnă automat că un copil are probleme de integrare, e de părere Ramona Popescu, psiholog școlar și educațional. Unii copii au nevoie de câteva minute în care să nu vorbească cu nimeni, mai ales după ore solicitante sau într-o școală zgomotoasă și aglomerată. Alții citesc, desenează, se plimbă sau pur și simplu preferă să stea singuri din când în când. Diferența importantă este între singurătatea aleasă și singurătatea trăită ca respingere: „De cele mai multe ori, copilul care stă singur în pauze nu are neapărat o problemă de integrare; el poate pur și simplu să se bucure de câteva momente de liniște. Diferența dintre o stare trecătoare și ceva ce ar trebui să ne îngrijoreze o fac starea lui emoțională, capacitatea de a interacționa atunci când își dorește și absența suferinței sau a respingerii din partea celorlalți”, explică Ramona Popescu.
Stă singur pentru că așa îi place sau pentru că nu-l primește nimeni?
Copilul care alege să stea singur este, de regulă, confortabil cu alegerea lui. Poate citi sau desena, poate prefera să se odihnească în pauză și nu pare afectat după aceea. Mai relevant decât numărul copiilor care îl înconjoară este dacă are relații în care se simte bine și dacă poate intra în contact cu ceilalți atunci când își dorește: „Poate avea un prieten bun cu care vorbește în anumite momente sau în alte contexte. Poate intra în grupuri dacă vrea, dar uneori alege să nu o facă”, explică Ramona Popescu.
Cu totul altceva este copilul care ar vrea să fie cu ceilalți, dar rămâne pe dinafară. Poate încerca să se apropie și să fie ignorat, poate afla că nu este primit într-un joc, poate fi exclus din conversații sau poate ajunge să se retragă tocmai pentru a nu mai trece încă o dată prin experiența respingerii.
Când schimbarea apare brusc, e important să afli ce s-a întâmplat
Dacă până de curând copilul căuta prezența colegilor, povestea despre ei și mergea cu plăcere la școală, iar acum se retrage constant, vine abătut acasă sau nu mai vrea să vorbească despre ei, e importamt să afli ce s-a schimbat. În spatele retragerii poate fi, uneori, un conflict cu un prieten apropiat. La copii și adolescenți, pierderea unei singure relații e percepută ca o adevărată tragedie, mai ales atunci când acel coleg era persoana de care copilul se simțea cel mai apropiat în clasă. Alteori, apare o schimbare în interiorul grupului: o ceartă, un zvon, o glumă dusă prea departe sau excluderea deliberată. Există și varianta în care copilul constată pur și simplu că nu se mai regăsește în preocupările grupului și se îndepărtează.
Retragerea poate apărea și într-o perioadă în care copilul trece printr-o suferință care nu are neapărat originea la școală: „Schimbările de acasă, stresul în familie, pierderea cuiva sau chiar a unui animal de companie, anxietatea ori presiunea școlară îi pot consuma energia emoțională. Când un copil este foarte trist sau preocupat de ceva, poate să nu mai aibă disponibilitatea de a socializa ca înainte”, spune psihologul.
Există însă și situații în care izolarea este legată de bullying sau de excluderea repetată din grup. UNICEF include printre posibilele semne ale bullyingului pierderea bruscă a prietenilor, evitarea situațiilor sociale, teama de a merge la școală, anxietatea, scăderea rezultatelor școlare, tulburările de somn sau durerile de cap și de stomac fără o explicație evidentă. Niciunul dintre aceste semne, luat separat, nu dovedește că un copil este victima bullyingului, dar asocierea mai multor schimbări justifică o discuție atentă și verificarea situației.
„N-am cu cine” poate însemna mai mult decât „n-am prieteni”
Pentru un copil, sentimentul de apartenență socială la școală nu se reduce la existența unui „cel mai bun prieten”, ci contează să simtă că există oameni în școală cărora le pasă de el, că este acceptat și că are un loc în comunitatea din care face parte. CDC folosește termenul de school connectedness pentru această senzație de apartenență: elevul simte că adulții și colegii din școală îl susțin, îl apreciază și sunt interesați atât de el, cât și de ceea ce învață. Datele analizate de instituție asociază un nivel mai ridicat al acestei conectări cu o sănătate mintală mai bună, rezultate școlare și prezență mai bune și cu un risc mai redus pentru o serie de comportamente sau experiențe negative în adolescență. Este vorba despre asocieri și factori de protecție, nu despre garanția că simpla existență a prietenilor previne problemele emoționale. Tocmai de aceea, nici soluția pentru copilul izolat nu poate fi pur și simplu: „Du-te și tu la ceilalți”, pentru că uneori copilul s-a dus, dar nu a fost primit.
- CITEȘTE ȘI: Excluderea din grup: o formă de bullying care nu lasă vânătăi, însă doare la fel de mult
Nu aștepta neapărat să vină el să-ți spună
Problemele dintre copii nu ajung întotdeauna acasă sub forma unei confesiuni clare. „M-au exclus colegii și sufăr” este formularea unui adult, dar dacă cel mic spune „Nu-mi place școala”, „Sunt proști toți”, „Nu vreau să merg mâine” – atunci e semn că ceva nu este în regulă. Tocmai de aceea, Ramona Popescu recomandă ca părintele să creeze în mod constant momente în care copilul poate vorbi, fără ca fiecare conversație să semene cu o verificare. Nu trebuie neapărat să găsești o oră liberă într-o zi deja plină. Drumul cu mașina, cina, pregătirea mesei sau câteva minute înainte de culcare pot deveni momente în care afli ce se întâmplă cu el, cu o condiție: să fii cu adevărat acolo. „Poți folosi momentele de tranziție și rutinele zilnice. Gătiți împreună, strângeți masa sau vorbiți în drum spre școală. Iar dacă ai 15-20 de minute doar pentru copil, lasă telefonul deoparte”, spune psihologul.
În loc de „Cum a fost la școală?”, încearcă întrebări la care copilul nu poate răspunde doar „bine”. Întrebările concrete pot deschide mai ușor o discuție. Ramona Popescu propune să întrebi, de exemplu: „Ce te-a făcut să râzi cel mai mult azi?” sau „A fost ceva care te-a supărat ori te-a pus pe gânduri?”. Dacă bănuiești că problema este legată de relațiile cu ceilalți, poți merge mai aproape de subiect fără să transformi conversația într-un interogatoriu: „Cu cine ai stat azi în pauza mare?”, „Ce fac de obicei colegii în pauze?”, „Există cineva cu care ți-ar plăcea să petreci mai mult timp?”, „Se întâmplă ca cineva să nu fie primit în joc sau în grup?”.
Uneori este mai ușor pentru copil să vorbească despre ce se întâmplă „în clasă” decât să răspundă direct la întrebarea „Te exclude cineva?”. Poți povesti și tu despre o situație minoră prin care ai trecut în ziua respectivă, inclusiv despre un moment în care te-ai simțit stingher, ai greșit sau ai rezolvat un conflict, nu pentru a muta discuția asupra ta, ci pentru a-i arăta că astfel de lucruri pot fi spuse fără rușine.
Ce să faci dacă observi că s-a schimbat
Dacă retragerea este nouă și persistă, nu e nevoie să aștepți săptămâni întregi în speranța că „îi trece”, dar nici nu-l ajută simpla întrebare „De ce nu mai stai cu nimeni?” O formulare precum „Am observat că în ultima vreme vii mai abătut de la școală. S-a întâmplat ceva care te-a întristat?” îi lasă copilului mai mult spațiu să răspundă decât o întrebare care îi cere din start să explice sau să se apere.
Dacă nu vorbește, poți verifica discret ce se întâmplă la școală. Învățătorul, profesorul diriginte sau psihologul școlar pot observa lucruri pe care părintele nu are cum să le vadă: cine caută compania cui în pauze, cine rămâne frecvent pe dinafară, dacă a existat un conflict sau dacă un copil încearcă să intre în grup și este respins.
Când e cazul să ceri ajutor
O zi proastă, o ceartă cu un prieten sau câteva pauze petrecute separat de ceilalți fac parte din viața socială a copiilor. Mai îngrijorătoare este persistența schimbării și apariția altor semne: copilul devine constant trist sau anxios, nu mai vrea să meargă la școală, își pierde prietenii, renunță la activități care înainte îi făceau plăcere, doarme prost, acuză frecvent dureri de cap sau de burtă ori rezultatele școlare se modifică semnificativ.
UNICEF recomandă solicitarea sprijinului unui profesionist atunci când emoțiile negative intense se prelungesc și ajung să afecteze viața socială, familială sau școlară a copilului. „Dacă tristețea persistă și copilul refuză să spună ce se întâmplă, psihologul școlar sau un psiholog din afara școlii îl poate ajuta să exprime ceea ce simte, prin discuție sau, în funcție de vârstă, prin joc și desen”, spune Ramona Popescu.
