Este în acest moment importantă o discuție despre droguri pentru voi? Dacă aveți copii foarte mici, probabil că veți spune că nu e prioritară, pentru că deocamdată aveți altele pe cap. La urma urmei, pentru un copil de grădiniță drogurile nu există, nu-i așa? Ei bine, poate vă fac să vă răzgândiți dacă vă povestesc ce spune psihologul Aletha Solter: în jurul vârstei de doi ani copiii încep să dezvolte curajul de a refuza și de a opune rezistență la presiunea celor din jur.
Felul în care noi reacționăm la opoziția copiilor este esențială pentru felul în care ei vor reacționa peste ani la tentațiile propuse de anturaj, printre care se numără și drogurile.
Accesul facil la droguri de mare risc este una dintre grijile cele mai presante ale părinților de astăzi. Mai ales când auzim că vârsta la care copiii consumă pentru prima dată droguri sau alcool devine din ce în ce mai mică – ni se pare că nu există scăpare. Da, copiii de astăzi sunt mai expuși, pentru că drogurile sunt peste tot: în școli, în spitale, în cluburi, pe stradă, pe internet.
Copiii încep cu droguri ușoare și pot ajunge la drogurile puternice, care creează dependență, în doar câteva luni. Le încearcă din curiozitate, sau din nevoia de apartenență, de frică să nu fie excluși din grup sau ironizați, din dorința de a fi interesanți și ajung câteodată să fie captivi într-un cerc vicios înfiorător.
Și totuși, scăpare există.
Rezolvarea stă în mâinile noastre, se pare, iar vârsta de la care ar trebui să începem să construim rezistența copiilor la tentațiile periculoase poate părea surprinzătoare: cam pe la doi ani, vârstă numită și „mica adolescență”. Așa că, dacă aveți copii apropiați de această vârstă, nu închideți pagina. Așezați-vă comod și haideți să găsim soluții.
Suntem cu toții de acord că a rezista tentației drogurilor înseamnă, la bază, a fi în stare să spui Nu!, a fi în stare să reziști presiunii prietenilor. Dar curajul de a spune Nu! se construiește cu mult înaintea adolescenței. Curajul de a spune Nu! se construiește, pas cu pas, începând de la vârsta la care copilul începe să-și afirme cu tărie personalitatea – cam în jurul vârstei de doi ani.
Desigur, ne sunt cunoscute aceste episoade care ne scot uneori din minți. În unele zile, copiii noștri parcă se trezesc cu un singur gând: să refuze tot ce le propunem. Nu vor să se încalțe atunci când vrem să îi scoatem afară, nu vor să se spele pe mâini înainte de masă, nu vor să mănânce, nu vor să doarmă la prânz, nu vor să stea în scaunul de mașină, nu vor să facă baie, nu vor să se spele pe dinți. Nu vor nimic.
Fiecare părinte ar putea da aici zeci de exemple, pentru că toți copiii trec printr-o fază în care nu vor să facă anumite lucruri care nouă ni se par importante. Acest lucru sfârșește uneori prin a ne enerva cumplit – spunem lucruri pe care mai târziu le regretăm, țipăm, devenim furioși, îi amenințăm pe cei mici și uneori îi pedepsim.
Și totuși, această opoziție, această afirmare în gura mare a personalității este nu doar normală, firească, ci și necesară, sănătoasă. Un copil normal trece prin această fază în care testează limitele care i se impun și vrea să își strige independența. Dacă ceea ce primește în schimb este furie, frustrare sau pedepse, copilul va învăța că a refuza sau a te opune unei decizii aduce numai necazuri.
Cei mici vor spune Da! numai ca să-și mulțumească părinții sau din dorința de a nu fi respinși de aceștia. (Nu, asta nu înseamnă că ceea ce trebuie să facem este să renunțăm la reguli și să îi lăsăm pe copii să facă numai ceea ce vor. Modelul libertății absolute este bulversant și înfricoșător pentru copii. Copiii au nevoie de limite sănătoase, așa cum au nevoie de hrană, de somn și de înțelegere. Ceea ce trebuie să facem este să le oferim ocazia să se exprime, să își afirme dorințele și personalitatea fără să le fie teamă de consecințe.)
„Pentru că nu vreau eu”
Chiar dacă ținem la anumite reguli și nu vom face nicio excepție, e foarte important să îi explicăm copilului de ce este foarte importantă acea regulă particulară și să îi spunem că înțelegem și frustrarea lui, deși nu putem revoca regula. Dacă, de exemplu, copilului nu îi place să stea în scaunul de mașină, legat cu centurile de siguranță, asta nu înseamnă că poate călători pe banchetă, fără centură.
Putem inventa un cântec care să însoțească ritualul poziționării în scaun, putem să îi oferim jucăriile preferate pe timpul călătoriei și putem găsi multe alte soluții pentru a face drumul mai plăcut. Cu adevărat important însă este să îi spunem: „Te înțeleg, uneori nici mie nu îmi place să îmi pun centura de siguranță. Însă, vezi, astea sunt regulile și e important pentru siguranța noastră să le urmăm.”
Copiii nu stau de cele mai multe ori să raționalizeze argumente și trăiri, pentru ei a spune Nu! este pur și simplu un reflex sănătos. De aceea are un efect minim să încercați să aflați motivele raționale pentru care se încăpățânează să facă așa și nu altminteri – cel mai probabil copilul nu va putea să argumenteze mai departe de „pentru că nu vreau eu”. Mai sănătos pentru amândoi ar fi să îi propuneți alternative, dacă este posibil.
Să luăm ca exemplu momentul în care, iarnă fiind, copilul nu vrea să își pună căciula pe cap atunci când îl pregătiți pentru plimbarea în parc. El nu a stat să se gândească ce înseamnă asta, nu știe cât de frig este afară și care vor fi consecințele refuzului său. Știe doar că i s-a impus ceva și simte nevoia imperioasă să refuze. Puteți încerca un compromis: dacă vrea să iasă așa până la ușa blocului, pentru a simți cât este de frig, e în regulă, dar apoi va trebui să-și pună căciula. Sau puteți să îi lăsați dreptul să aleagă el singur care căciula îi place astăzi. Alternativele îi dau copilului posibilitatea să aleagă, simțind că și voința lui contează.
Și nici în adolescență nu se va teme să zică Nu!
E adevărat, creșterea unui copil presupune de multe ori resurse infinite de răbdare și de creativitate. E important să nu ne lăsăm copleșiți și frustrați de încercările copiilor noștri de a încălca regulile și să ne gândim că acest impuls sănătos trebuie să fie cultivat cu atenție. Copiii care se simt ascultați și înțeleși, chiar dacă nu reușesc întotdeauna să își impună părerea, vor deveni adulți mai încrezători și mai curajoși. Acești doi-trei ani în care ne scotocim mintea pentru a găsi soluții, alternative și compromisuri își vor primi recompensa mai târziu. Sunteți pe drumul cel bun dacă nu abdicați de la câteva reguli simple, iar mai departe vă folosiți de umor, creativitate și răbdare pentru a ghida copilul către înțelegerea lumii:
- Nu forțați niciodată copilul să facă ceva împotriva voinței sale fără să-i explicați de ce. Epoca lui „Faci așa pentru că zic eu!” ar trebui să fie deja istorie.
- Nu pedepsiți niciodată copilul pentru că și-a exprimat părerile sau sentimentele.
- Nu umiliți copilul și nu-l ridiculizați pentru opiniile și gândurile sale.
- Nu vă condiționați iubirea, atenția, respectul de anumite acțiuni ale copilului. Orice copil trebuie să simtă că este iubit tot timpul, orice ar face.
