Ne creștem copilul cu toată grija și atenția de care suntem capabili, îi oferim tot ce credem că este mai bun. Cu toate astea, uneori, se întâmplă ceva peste puterea noastră, iar copilul nostru, bulgărele de aur, se schimbă. Nu mai este cum îl știam noi, nu mai este bine. Și începem să înotăm contra curenților, să ieșim împreună la suprafață dintr-o mare de disperare. Citiți mai jos povestea unor părinți care au luptat cu anorexia fiicei lor. În adolescență, fata a început pur și simplu să se topească pe picioare, de la o zi la alta.
Anorexia este o tulburare de alimentație caracterizată printr-o greutate corporală anormal de scăzută, o teamă intensă de îngrășare și o percepție distorsionată asupra propriei greutăți. Tot mai multe adolescente cad pradă acestei lupte invizibile, convinse că trebuie să atingă un ideal de frumusețe. În spatele kilogramelor pierdute se ascund anxietatea, teama de a nu fi suficient de bune și o luptă tăcută care le pune în pericol sănătatea și chiar viața.
„Mi-am reproșat că nu am acționat de la primele semne”
Ruxandra avea 14 ani când mama ei, Gabriela, a început să observe că fata stătea mult timp nemâncată. A crezut că de vină este expunerea generației ei la modelele de fizic așa-zis perfect. Pe lângă că stătea nemancată o zi, două, nu bea nici apă, iar perioadele acestea alternau cu cele în care mânca aproape compulsiv, de câte cinci ori pe zi, în cantități mari.
„Pentru că și eu am perioade în care mănânc mult câteva zile, după care reduc drastic cantitatea, nu mi s-a părut suspect când am văzut asta la ea. Înțeleg că există mai mute forme ale acestei afecțiuni. La noi a fost lipsa alimentației, dar în alte cazuri este mâncatul compulsiv, urmat de provocarea regurgitării. Mi-am reproșat mult timp faptul că n-am căutat informații, că nu m-am adresat unui medic de la primele semne”, povestește Gabriela.
„Vezi că ai burtică!”- Unde poate duce reproșul din copilărie
Și cum în general nu iese fum fără foc, în cazul Ruxandrei, „focul” au fost tachinările de la școală și din partea familiei legate de felul în care arăta. În copilărie, din cauza unor mici disfuncții digestive, era mai tot timpul balonată. Avea „burtică” și lucrul acesta i se reproșa foarte des. La 14 ani, după ce adolescența a început să-i remodeleze corpul, burtica dispăruse. Dar nu și amintirea jignirilor din copilărie. A fost nevoie doar de o scânteie ca să se aprindă vâlvătaia: schimbarea temporară a atitudinii Gabrielei față de fiica ei.
„Eu și Ruxandra suntem extrem de legate. În momentul în care am început să țip la ea pentru că mi se părea că nu învață suficient pentru Evaluarea Națională, a clacat. Timp de 14 ani nu ridicasem niciodată vocea la ea, prin urmare a perceput extrem de dramatic comportamentul meu, dar fără să arate sau să spună ceva. S-a închis în ea. A crezut că nu o mai iubesc, lucru pe care l-a recunoscut mai târziu, când starea ei s-a stabilizat. În mintea ei, motivul pentru care n-o mai iubeam era că e grasă, devreme ce toată copilăria atâția vorbiseră în jur despre burtica ei. Și credea că, pentru ca mama să o iubească din nou, trebuie să slăbească”. Fata făcea foamea- dacă mânca o felie de pizza toată ziua, era bine! – iar mama țipa și se supăra pe ea că nu mănâncă…
Un „mâine” care putea să nu mai fie
Începuse să-și numere caloriile, refuza să bea apă și, la un moment dat, au apărut durerile de stomac. În ziua în care era programată la gastroeneterolog, avea 48 de kg, la o înălțime de 1,70 m. Cu numai câteva ore înainte să ajungă la consultație, pe Ruxandra au cuprins-o niște dureri abdominale crâncene. Ambulanța a luat-o pe targă, semiconștientă, iar la spital i s-au făcut analize în regim de urgență. „Doamna doctor care era de gardă, lividă la față, cu analizele ei în mână, mi-a spus că potasiul pe care îl mai avea în corp i-ar mai fi ajuns până a doua zi. Dacă am mai fi așteptat, fetei mele i se opera inima, pentru că în lipsa potasiului inima nu poate funcționa. Aici o dusese nemâncatul. Așa am aflat că suferă de anorexie”, povestește azi Gabriela.
„Putea să moară sau să rămână dependentă de dializă”
Tot atunci, fata a aflat că are și patru pietre la rinichi. „Lipsa hidratării, oricât de scurtă am crede că este, lipsa vitaminelor și mineralelor, au făcut ravagii. În a doua noapte de internare, două dintre pietre s-au mișcat în rinichi și i-au provocat dureri până a leșinat. A fost la un pas de blocaj renal. Pentru că nu urinase de multe ore, deși primea nonstop perfuzie, mi-am dat seama că este ceva grav și am chemat medicul de gardă în toiul nopții. I s-a recoltat din nou sânge, iar apoi au dus-o direct în sala de operații. Medicul i-a spart pietrele și i-a montat o sondă pentru a putea elimina în siguranță resturile de pietre și nisipul. A trecut și peste încercarea asta. Copilul meu putea să moară sau să rămână dependent de dializă pe viață.”
A crezut că își poate gestiona singură problema
Dacă, în general, o persoană anorexică nu își conștientizează problema, în cazul Ruxandrei a fost diferit. Ea știa că are o tulburare de alimentație. Își dăduse seama că e ceva în neregulă cu ea și tocmai de aceea a căutat, a citit, s-a informat. Nu i-a spus mamei ei, convinsă fiind că poate gestiona singură situația. „Și-a acceptat diagnosticul. Dacă nu îl accepta, nu colabora cu psihologul, așa cum a făcut ulterior. Intervenția lui este vitală în anorexie, pentru că este vorba despre o distorsionare a percepției. Anorexicii percep total diferit realitatea. Este inutil să îi explici, chiar și cu argumente, că dacă nu mănâncă, se îmbolnăvește. Cel care are știința de a-i schimba percepția este psihologul”, a realizat mama Ruxandrei.
„Ca să-mi smulg copilul din brațele anorexiei, aș fi mutat munții”
Gabriela a citit mult despre terapia cognitiv-comportamentală, care i-a fost recomandată fetei, și a stat de vorbă cu adulți care erau în terapie, ca să înțeleagă exact cum funcționează și cum ar putea aplica și ea acasă. După trei încercări ratate, a găsit și un psihoterapeut care să lucreze cu fiica ei și cu care adolescenta să rezoneze. „În disperare de cauză, am apelat și la psihiatru. Scopul meu era să-mi smulg copilul din brațele anorexiei, și pentru asta aș fi mutat munții din loc, cu mâinile goale. Tratamentul i-a făcut mai mult rău, i-a dat stări de anxietate îngrozitoare și o făceau să rămână ore întregi în stare catatonică (n.red: stare apatică, în care persoana nu reacționează la stimuli externi). A fost cumplit”, își amintește mama fetei. În cele din urmă, după trei luni de la spitalizare, când s-a pus pe picioare, Ruxandra a putut să meargă din nou la școală. Recuperarea ei psihică a durat un an.
Dacă vrei să afli mai multe despre cum se pun bazele unei relații sănătoase cu mâncarea, îți recomandăm această carte: Poftă bună
„Nu mai crede că le știi tu pe toate!”
Când un părinte este în centrul unei astfel tornade, sfaturile celor care au trăit experiențe similare pot fi de mare ajutor. Iată concluziile Gabrielei: „Ca părinte, trebuie doar să fii atent la copilul tău, iar dacă observi schimbări în comportamentul lui alimentar, să îl urmărești, să discuți cu discreție cu el despre nemulțumiri, percepții, sentimente trăite la școală și acasă. Să fii înțelegător. Spune-i că îl înțelegi și chiar încearcă să-l înțelegi, să-i accepți punctul de vedere și să găsiți împreună calea de mijloc. Vei fi uluit să constați cum se întoarce către tine doar pentru că îi arăți fățiș dragostea și înțelegerea. Lasă-l să aibă păreri, lasă-l să-și spună păsul, consultă-te cu el. Chiar dacă este mic. Nu mai crede că le știi tu pe toate, că nimeni nu le știe. Copiii noștri sunt atât de deștepți încât nici nu știi ce pierzi dacă nu le ceri părerea. Fii lângă el și iubește-l așa cum înțelege el, nu cum crezi tu, pentru că el este cel care trebuie să simtă!”
Dificultatea părinților de a înțelege realitatea copiilor
Am stat de vorbă cu psihoterapeutul Daliana Bogioagă pentru a înțelege cum poate ajunge la anorexie un adolescent care simte că relația cu părinții se deteriorează și că nu mai e înțeles și ascultat. Ea confirmă faptul că, în multe situații, anorexia nervoasă e efectul deteriorării relațiilor dintre copil și părinte, a problemelor de atașament și al intruzivității părinților. „Atunci când se aduce discuția în psihoterapia de familie, cei mai mulți părinți spun despre copilul lor (membrul anorexic din prezent) că are o copilărie fericită, fără probleme, că e mulțumit și funcțional, în ciuda unor dovezi contrare. Este adesea dificil pentru familie să accepte că există și alte versiuni ale narațiunii lor, poate chiar povești alternative văzute prin ochii membrului anorexic. Această lipsă de coerență și consecvență poate bloca membrul anorexic în așa fel încât controlul asupra poveștii personale de viață cu mâncarea să poată fi singura coerență și consecvență din viața acestuia.”
Pentru a-și ajuta copilul anorexic, este de dorit ca fiecare membru al familiei să se implice activ, dar neintruziv, fără să-l facă să simtă vină sau rușine pentru situația în care se află. „Adesea, psihoterapia sistemului de familie, în cazul tulburărilor de alimentație, se centrează pe crearea unui mediu sigur pentru toți membrii familiei, în care se pot explora atât poveștile de viață ale fiecăruia, cât și poveștile de viață alternative, îndreptându-se spre modalități de a face față stresului, fricii și anxietății într-un mod sănătos pentru toți membrii familiei”, mai spune psihologul.
