Îi iei telefonul și copilul „explodează”? Un psihiatru explică de ce e important să nu cedezi

Georgiana Mihalcea, redactor
scris pe
Când copilul e furios că i s-a luat telefonul, explicațiile lungi și logice ale părintelui nu ajută. Însă limita trebuie păstrată. FOTO: Shutterstock
Când copilul e furios că i s-a luat telefonul, explicațiile lungi și logice ale părintelui nu ajută. Însă limita trebuie păstrată. FOTO: Shutterstock

    Îi spui că timpul s-a terminat și îi ceri să lase telefonul. În câteva secunde, copilul care până atunci stătea liniștit în fața ecranului începe să protesteze, să țipe sau să trântească lucruri. Pentru tine, reacția e complet disproporționată: până la urmă, i-ai cerut doar să închidă un joc sau să nu mai deruleze clipuri. Dar ce simte în acel moment un copil și cât de îngrijorătoare este furia provocată de oprirea ecranului? Dr. Gabriel Zanfir, medic rezident în psihiatrie și psihoterapeut, explică de ce tranziția de la ecran la o altă activitate poate fi atât de dificilă și care sunt semnele că relația copilului cu telefonul sau jocurile începe să devină problematică.

    Nu orice protest înseamnă dependență. Mai important este ce se întâmplă după acel „gata!”: dacă cel mic reușește să se liniștească, dacă mai găsește plăcere și în alte activități, dacă ecranul începe să îi afecteze somnul, școala și relațiile și, mai ales, dacă telefonul a devenit principala lui modalitate de a scăpa de plictiseală, tristețe sau tensiune. În interviul de mai jos, specialistul explică ce poate face părintele atunci când închiderea ecranului declanșează un scandal și cum trebuie să pună limite în funcție de vârstă.

    Totul Despre Mame: De ce unii copii devin foarte iritabili, furioși sau chiar agresivi atunci când părintele le ia telefonul sau le cere să închidă un joc? Ce se întâmplă, de fapt, în acel moment?

    Gabriel Zanfir: Pentru părinte, se închide un ecran, dar, pentru copil, se poate întrerupe exact momentul în care era pe punctul de a câștiga, o activitate cu prietenii sau singurul lucru care îl ajuta atunci să uite de o supărare. Diferența aceasta de perspectivă explică o parte din conflict. Merită să aflăm ce întrerupem, chiar dacă limita rămâne necesară. Copilul trebuie să facă mai multe lucruri deodată: să renunțe la ceva plăcut, să își mute atenția și să suporte dezamăgirea. Toate acestea cer autocontrol, iar autocontrolul se dezvoltă treptat. Când este obosit, flămând sau deja tensionat, îi este și mai greu.

    Furia poate apărea înainte să reușească să spună ce simte. Formarea mea în psihiatrie și în psihologie clinică mă face să privesc dincolo de reacția vizibilă, astfel că mă interesează, în fapt, ce rol are telefonul: divertisment, apartenență, sentimentul că se pricepe la ceva sau o modalitate de a evita o stare neplăcută. Dacă ecranul a devenit principala sursă de liniștire, oprirea lui îl lasă fără strategia pe care se baza. Jocurile și platformele pot menține dorința de a continua prin recompense, noutate și anticipare. Dopamina participă la aceste procese, dar explicația „este dependent de dopamină” simplifică excesiv lucrurile. O izbucnire nu este suficientă pentru a vorbi despre dependență, iar faptul că înțelegem furia nu înseamnă că acceptăm lovirea sau amenințările.

    Părinții de azi nu au trăit în propria copilărie astfel de provocări, așa că înțeleg greu ce li se întâmplă celor mici. Ce ar trebui să știe despre felul în care „îi fură” ecranul pe copii?

    Când spunem „noi puteam să închidem televizorul”, uităm că mediul era diferit. Acum, următorul clip începe imediat, conținutul este ales în funcție de interesele utilizatorului, iar telefonul merge cu el peste tot. Copiii cresc într-un mediu care le solicită atenția aproape permanent. Și să nu uităm că și adulții au dificultăți să se oprească. Reels și celelalte clipuri foarte scurte fac ușor de repetat ideea „încă unul”. Fiecare pare o investiție neînsemnată de timp, dar șirul poate continua foarte mult. Copilul poate avea impresia că abia a început, în timp ce părintele vede că a trecut o oră. Lipsesc reperele clare de final, iar timpul total devine mai greu de urmărit.

    Există și o miză comercială- multe platforme câștigă din atenția utilizatorului și din publicitate. Copilul întâlnește divertisment, recomandări de produse și modele de viață în același flux, fără să poată distinge întotdeauna intenția din spatele lor. Ca psiholog educațional, consider important să îl ajutăm să se întrebe: „Eu am ales să mai stau sau am continuat fiindcă tot apărea ceva nou?”. Nu aș spune că aceste videoclipuri produc automat ADHD sau că îi fac pe copii incapabili să se concentreze. Aș urmări dacă vizionarea ajunge să ocupe timpul necesar somnului, învățării și jocului cu alți copii. Contează și ce vede copilul, cu cine și în ce moment al zilei.

    Care sunt semnele că relația cu telefonul sau jocurile a devenit problematică?

    Un copil poate protesta, poate plânge sau poate spune că regula este nedreaptă și totuși să aibă o relație echilibrată cu tehnologia. Nu mă aștept ca fiecare limită să fie întâmpinată cu entuziasm. Mă interesează dacă reușește apoi să se liniștească, să se bucure de altceva și să revină la activitățile lui. Devin mai atent când există un tipar: reacțiile sunt foarte frecvente, intense, greu de gestionat, iar viața copilului începe să fie organizată în jurul accesului la ecran. Diferența importantă este cât control mai are și ce pierde din viața de zi cu zi pentru a continua. Aș propune părinților să urmărească patru semne de alarmă:

    • Primul este pierderea repetată a controlului: copilul depășește constant limitele și are dificultăți mari să se oprească, inclusiv atunci când el însuși își propune acest lucru.
    • Al doilea este afectarea vieții cotidiene: doarme mai puțin, întârzie frecvent cu sarcinile școlare, neglijează mesele sau igiena pentru a rămâne online.
    • Al treilea este restrângerea intereselor: renunță la activități care îi plăceau și se îndepărtează de relații importante pentru a petrece tot mai mult timp pe ecran.
    • Al patrulea este dependența de ecran pentru liniștire: aproape orice plictiseală sau supărare duce la cererea telefonului, iar limitarea provoacă repetat conflicte severe, uneori cu agresivitate.

    Aceste semne justifică o discuție cu un specialist, nu o etichetă pusă acasă. Prin perspectiva mea clinică, aș explora și anxietatea, dificultățile de atenție, problemele școlare sau sentimentul de izolare. Uneori, utilizarea problematică și suferința emoțională se întrețin reciproc, iar agresivitatea care pune pe cineva în pericol cere intervenție imediată pentru siguranță, indiferent de cauza ei.

    Cum ar trebui părinții să adapteze regulile și limitele în funcție de vârsta copilului?

    La preșcolari, adultul trebuie să organizeze accesul. Copilul încă învață ce înseamnă să aștepte și să accepte un final. Aș alege conținut potrivit vârstei, sesiuni scurte, cu început și sfârșit clare, și aș evita accesul liber la un flux nesfârșit de clipuri. Ajută să privim împreună și să oprim redarea automată. În loc de „gata, că așa spun eu”, părintele poate pregăti tranziția: „Acesta este ultimul episod. După el, alegem o carte sau ieșim în parc”. Chiar dacă apar plânsul sau alte reacții, limitele și regulile rămân. Copilul învață să se liniștească prin experiențe repetate alături de un adult. Telefonul oferit la fiecare supărare poate reduce aceste ocazii.

    La școlari, putem construi regulile împreună și putem exersa planificarea. Stabilim dinainte când începe utilizarea dispozitivelor și când se termină. Dacă o rundă de joc, de exemplu, durează 20 de minute, discutăm când mai poate începe una, ca oprirea să fie previzibilă. Un ceas vizibil poate ajuta. Părintele rămâne atent la conținut și la persoanele cu care copilul interacționează. Este important ca un copil să aibă și alte locuri în care se simte competent: un sport, desenul, construcțiile sau o activitate cu prietenii. Dacă jocul este singurul loc în care simte că reușește, simpla lui eliminare lasă un gol pe care trebuie să îl înțelegem.

    La adolescenți, telefonul este și un spațiu de relaționare, intimitate și autonomie. Aș asculta ce înseamnă pentru ei înainte să stabilesc regulile. Limitele pot fi negociate în privința modului de aplicare, păstrând protejarea somnului și siguranța. Discutăm concret despre utilizarea nocturnă, momentele fără telefon, cheltuieli și ce fac dacă întâlnesc ceva îngrijorător online. Monitorizarea trebuie explicată și adaptată maturității. Nu există o vârstă arbitrară la care fiecare copil este pregătit pentru propriul smartphone, iar la orice vârstă contează exemplul nostru: este greu să cerem atenție la masă când noi ne verificăm fiecare notificare.

    Care este mesajul de luat acasă și ce poate învăța copilul să facă mai bine?

    Copilul are nevoie să învețe cum să se oprească. Aceasta este o abilitate care se exersează. Poate începe prin a decide, înainte să deschidă telefonul sau computerul, cât stă și ce face după. Când se supără, îl putem ajuta să spună „sunt furios că trebuie să închid” și să ceară puțin timp pentru liniștire, fără să lovească și fără ca timpul de joc să fie prelungit automat.

    În mijlocul unei crize, explicațiile lungi rareori ajută. Părintele poate spune calm: „Știu că voiai să continui. Acum oprim. Nu este permis să lovești”. Discuția despre ce ar putea face diferit are mai multe șanse după ce copilul se liniștește. Pentru mine, progresul înseamnă și că un copil reușește să închidă dispozitivul, deși este nemulțumit. Putem recunoaște acel efort. Nu trebuie să dispară orice frustrare pentru ca limita să funcționeze. Mesajul meu pentru părinți este să fie atenți atât la timpul de ecran, cât și la ceea ce copilul are în afara lui. Are cu cine să vorbească? Are unde să se joace? Se simte apreciat și în alte activități? O regulă este mai ușor de susținut când copilul găsește în viața de zi cu zi apropiere, plăcere și lucruri pe care așteaptă să le facă.

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa