Am observat că există în unele familii un pericol deghizat în cuvinte frumoase. Este ceea ce am identificat în şedinţele de terapie, şi nu doar, ca fiind pericolul idealizării. Copilul meu este cel mai deştept sau mama mea e cea mai bună, sunt câteva dintre frazele care îmi semnalează că acolo ceva nu e în regulă. Si nu pentru că îmi place să mă afişez drept scepticul de gardă, dar am trăit chiar eu aceasta decuplare de realitate.
Recunosc că sunt unul dintre copiii care şi-au idealizat părinţii. Erau cei mai buni părinţi din lume, iar copilăria mea a fost ideală. Nu s-a întâmplat nimic rău. Ce e rău în asta? Nimic rău în afară de faptul că semnalează lipsa unei relaţii personale. Pentru că nu există familie ideală. Iar idealizarea vine când există o suferinţă sau o lipsă pe care vrei să o ascunzi. Iar când iese la suprafaţă, poate fi greu de gestionat. Pentru că e greu să accepţi realitatea. Idealizarea este o protecţie şi o proiecţie.
Idealizarea este semnul unui blocaj interior
Idealizarea presupune un orizont nedeterminat al aşteptărilor neîmplinite. Şi aici fac referire la aşteptările relaţionale. Tocmai acest nedeterminat face să existe un fel de speranţă stranie. Este o proiectare într-un trecut care devine prezent şi care atrage tocmai prin această amânare perpetuuă a experinţei unice de a fi în relaţie. Asta cred eu că este pericolul idealizării. Este ca şi cum ai fi agăţat de o imagine care continuă să apară în culorile cele mai vii şi ireale. E un blocaj în trecut. Un trecut pe care l-ai fi vrut să fie altfel şi pe care nu-l poţi accepta, cel puţin conştient. Iar un blocaj poate fi salvator atunci când eşti copil şi lipsit de protecţie. Idealizarea este un proces interior prin care reuşeşti să scapi momentan de durerea faptului ca nu ai fost văzut, auzit, mângâiat, acceptat si prin care te proiectezi într-o fantasmă.
Idealizarea este semnul că lipsește o relație personală
Zilele trecute, îi povesteam unei prietene ce am descoperit citind literatură de specialitate despre teoria atașamentului. Îi spuneam că idealizarea este semnul unui atașament nesigur. Iar asta îl poate ajuta pe copil să accepte durerea pricinuită de o relație părinte-copil nefuncțională. A fost foarte surprinsă să afle acest lucru, având în vedere că amintirile ce pot fi accesate, legate de părinții ei, sunt majoritatea pozitive. Dar a fost curioasă să afle dacă asta e și părerea copilului ei despre ea. Așa că m-a întrebat dacă este un exercițiu prin care să aflăm asta. I-am spus că e simplu. Trebuie să o roage să-i descrie relație pe care o are cu ea în 5 adjective. Zis și făcut. Copilul a răspuns: ești o mamă inteligentă, frumoasă, atentă etc. Pe scurt, ești cea mai bună mamă din lume. Asta, după ce în urmă cu câteva ore, au tras o ceartă zdravănă pe tema lecțiilor de la școală. Ca prin minune, mama mai puțin bună dispăruse undeva în cotloanele inimii. Prietena mea a fost surprinsă de cele auzite. Reacție ei a fost simpatică: Hai, mă, nu se poate. Sigur e și ceva rău… Dar, nu a fost. Totul era perfect. Iar prietena mea știa că e doar o proiecție.
Nu există părinte perfect
Asta știm cu toții. Dar modul în care percepem relațiile pe care le avem poate fi destul de diferit de realitate. Este clar că intenția copilului este vreau să te iubesc mama și îsi va salva această intenție cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă idealizarea ei și ratarea trăirii unei relații personale, autentice.
Vă îndemn să faceți și voi exercițiul asta cu copiii voștri. Să-i întrebăm mai des cum ne văd ei și să acceptam acest feed-back. Poate fi dureros, dar ce proces interior nu e așa. Este o durere necesară pentru că ne amintește de cine suntem și cum suntem în relație cu copilul nostru. Vorba lui Carla s Dream, suntem imperfecți și e ok că suntem așa. Curaj!
Pentru și mai multe exerciții pe care să le faci împreună cu copilul tău, comandă acum ”Copilul conștient”, de Susan Kaiser Greenland, o carte revoluționara, ce îi învață pe părinți tehnici prin care vor contribui la relaxarea copiilor lor. Cartea este disponibilă AICI.
