Este un mesaj pe care l-am auzit la un curs despre neuroștiință și parenting. A fost unul dintre acele AHA-uri pe care le ai când auzi ceva ce rezonează foarte puternic cu tine deși nu ai fost niciodată conștient de asta. Reacția mea a fost spontană. Exact. Asta lipsea modului meu cam stângaci de a pune limite în relația cu copilul meu. Și cât de sigur eram după acest atelier că o să fiu mai eficient, iar relația mea cu Efrem se va îmbunătăți din acest punct de vedere. Și, totuși, deși am devenit conștient de faptul că fie eram prea rigid, fie prea relaxat, proastele mele obiceiuri legate de cum să gestionez o criză sau o cerere imposibil de negociat nu încetau. Mă comportam la fel, deși eram ceva mai conștient. Să spunem că m-a ajutat să-mi dau seama ce fac. Și a fost un mare plus, recunosc. Dar tot mă iau prin surprindere și ajung în aceeași situație. Așa că mi-am pus întrebarea: Ce se întâmplă? De ce nu îmi pot controla proastele obiceiuri și revin, hipnotizat, în același punct? Și am găsit un posibil răspuns în știința care se ocupă de creierul nostru.
Majoritatea acțiunilor noastre nu au în spate o intenție conștientă
În primul rând să nu vă învinuiți pentru modul în care reacționați. De ce? Pentru că pur și simplu așa face creierul nostru. Suntem ca un somnambul care se trezește la realitate după ce s-a împiedicat de un obstacol și îl doare. Trezirea e dificilă și grea. Îmi amintesc deseori, cel puțin în ultima perioadă, de momentele în care facem lucruri și eram pedepsit pentru ele în copilărie. De pildă, un prost obicei, recunosc, este ca atunci când lucrurile devin dificile, să renunț la ele. Un obicei cu care mă lupt și acum. Mă învinuiam mult pentru asta până când am aflat că nu toate acțiunile noastre au în spate o intenție conștientă. De fapt, multe dintre ele sunt impulsuri sau rutine care sunt un răspuns automat la un anumit stimul. Cu alte cuvinte, sunt obiceiuri. Cum spune mama mea după ce face ceva ce mie mi se pare fără sens:”Asta sunt eu, ce să fac? Și nimic nu o să mă schimbe”. Și, deși am detestat tipul ăsta de fatalism, iată că este un sâmbure de adevăr dacă ne definim doar după ce ne vine. Oamenii ăștia deștepți au descoperit că intențiile conștiente sunt mijlocite de cortexul prefrontal, iar obiceiurile sunt controlate de striatum. Asta este un fel de centru de procesare înfipt adânc în creierul nostru. Acest centru nu este rațional, așa cum înțelegem noi acest cuvânt. Adică nu îl interesează dacă obiceiul nostru este bun sau rău. Nu stă să se gândească care sunt consecințele pe termen lung.
Este mult mai ușor sa eviți tentația decât să îi reziști
Există două tipuri de obiceiuri: impulsuri și rutine. Impulsurile sunt acțiuni declanșate de o dorință, cum ar fi să dăm click pe Facebook, iar rutinele, sunt acțiuni pe care le facem doar pentru simplul motiv ca le-am făcut deja de multe ori. Și rămân la impulsuri. Un prost obicei este să mestecăm o gumă cu gura deschisă dar și să ne agresăm copiii atunci când ne vine să facem acest lucru. În al doilea caz, prostul obicei este resimțit ca fiind copleșitor după ce s-a epuizat. Ok, și? Știu că e copleșitor. Ce e mare lucru în asta, o să spuneți probabil. Ce ne spun oamenii aceștia este de-a dreptul uimitor, cel puțin pentru mine a fost când am realizat asta. Când nu poți să îți controlezi impulsul, de pildă să-ți bați copiii, este pentru că asta oferă PLĂCERE. Dacă ridici mâna spre copil și nu te poți controla asta înseamnă că undeva pe drumul tău violența a devenit un impuls, iar impulsurile satisfăcute generează DOPAMINĂ. Mai mult decât atât, nu doar că generează dar și anticipează. E ca și cum ai vrea să cumperi un baton de ciocolată. Dopamină, acest hormon al plăcerii, este secretat doar dacă te gândești la el. Iar cu cât te apropii de magazin să ți-l cumperi, cu atât nivelul de dopamină crește. Este o înlănțuire care dacă devine obicei este extrem de greu de înlăturat. Vă amintesc că striatum-ul nu face diferența dintre bine și rău. Așa că sfatul pe care eu l-am primit, este să cauți ce atrage după sine violență și să eviți contextul acela. Este mult mai ușor să eviți tentația decât să îi reziști. Dacă știi de pildă că te apucă dracii când piciul tău încearcă să învețe să meargă pe bicicletă și e mai neîndemântic (cum e și normal la început), atunci mai bine lași pe altcineva să se ocupe de asta. Te asigur că îl vei ajuta mult mai mult. Iar tu vei fi liniștit. Greșeală pe care o facem, din păcate mulți dintre noi, este că ne încăpățânăm să fim părinți perfecți. Și e ok asta doar dacă nu ajungem să facem ce ne vine. Curaj!
