“Eşti un incapabil! Pămpălăule! Semeni cu taică-tu!” îi spune mama lui Călin, în mijlocul supermarketului, după ce micuţul de numai cinci ani a scăpat un borcan cu castraveţi muraţi pe jos. Ruşinat, copilul bagă capul în bărbie şi începe să plângă.
Cât de mult sunt influenţaţi copiii de ceea ce le spun părinţii lor?
Ce fel de adulţi devin copiii pedepsiţi şi umiliţi de cele mai importante persoane din viaţa lor? Cum se explică faptul că unii copii, deşi nu sunt foarte inteligenţi, ajung adulţi de succes, în timp ce alţii, deşi au potenţial extraordinar de mare, îşi ratează viaţa? Sunt câteva întrebări la care vei găsi răspunsul în cele ce urmează.
Citește și ”Pedepsiți prin Recompense”, de Alfie Kohn și află de ce nu e bine să ne creștem copiii folosind pedepse și recompense. Detalii AICI.
Efectele etichetelor asupra copiilor
Etichetele puse copiilor (“e inteligent” sau “este cam leneş”) au un efect destul de mare asupra copiilor. Primii care l-au arătat au fost psihologii Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson în cadrul unui experiment de la sfârşitul anilor ’60. Profesorii de la o şcoală au primit indicaţii că anumiţi copii sunt “mai deştepţi”, “au o inteligenţă ieşită din comun”, deşi, în realitate, acei copii erau la fel ca toţi ceilalţi. După un an de studiu s-a observat că tuturor celor consideraţi “deştepţi” le-a crescut IQ-ul cu 10-15 puncte. Şi asta deoarece, aflând despre aşa-zisa lor inteligenţă, profesorii au început să îi trateze diferit şi să se ocupe mai mult de ei. Această situaţie este cunoscută drept “efectul Pygmalion”. La polul opus, etichetarea unor copii drept “incapabili” sau “proşti” a dus la scăderea IQ-ului lor. Este aşa-numitul “efect Golem“.
Cele două experimente arată cât de mare este impactul etichetărilor copiilor pe termen lung. Pe de o parte, noi începem să ne raportăm la ei diferit, şi să îi tratăm diferit, în conformitate cu felul în care îi numim.
Este ca o profeţie care se împlineşte
Pe de altă parte, şi copiii încep să creadă despre ei ceea ce li se spune. Un efect vizibil al etichetelor. Mai mult, ei vor internaliza aceste etichete şi vor ajunge să şi le spună în permanenţă. Dacă îmi spun tot timpul că “nu sunt bună de nimic”, pentru că aşa mi-a spus mereu mama mea, cel mai probabil că voi ajunge să fiu astfel. Este ca o profeţie care se împlineşte.
Etichetările negative duc la ruşine, iar aceasta ajunge să le distrugă copiilor respectul de sine. Etichetările pozitive, la rândul lor, duc la înfumurare şi o părere prea bună despre sine. În plus, etichetarea unui copil nu îi dă şansa să crească, să se dezvolte, să se schimbe. El ştie, de exemplu, că este “timid”, pentru că aşa i-au spus mereu părinţii, şi cel mai probabil, întotdeauna va căuta acele situaţii în care se va comporta mai retras.
Unde duce pe termen lung educaţia prin pedepse
Principiile care guvernează pedepsele şi recompensele sunt similare, atenţionează expertul în parenting Alfie Kohn. Ambele sunt aspecte ale munipulării copilului şi ambele au efecte negative pe termen lung.
Atât pedepsele cât şi recompensele sunt destul de eficiente pe termen scurt, pentru a obţine punctual ceva de la cel mic. În timp, îşi pierd din valoare, astfel încât este nevoie de creşterea pedepsei (sau, după caz, a recompensei) pentru a obţine comportamentul dorit. Dar până unde poţi creşte pedeapsa? Apoi educaţia e totuna cu dresajul?
O altă consecinţă a educaţiei bazate pe pedepse constă în faptul că ea duce la creşterea furiei şi agresivităţii copilului. Care, la rândul lui, va deveni agresiv. Nu numai în copilărie. Agresivitatea şi furia se menţin până la maturitate, odată învăţate în primii ani ai vieţii.
Cercetările au arătat că acei copii care au fost pedepsiţi ajung adulţi cu stimă de sine scăzută, care nu cred că au un control prea mare asupra vieţii lor, şi care se tem de autoritate, fiind extrem de obedienţi.
Efectele etichetelor asupra unui adult care a fost un copil umilit
Umilirea copilului are şi ea efecte negative pe termen lung, mai ales că este un abuz emoţional şi verbal asupra micuţului. Cum arată un adult ai cărui părinţi l-au înjosit şi au râs de el când era mic? Este genul de persoană retrasă, ruşinoasă, care se teme să nu greşească şi crede despre sine că este inferioară celorlaţi în aproape orice situaţie. Se teme de intimitate şi evită să se implice în relaţii serioase. Îşi poate cere scuze în permanenţă şi îşi asumă responsabilitatea şi pentru alţii.
În cazul extreme umilirea şi ruşinarea unui copil îl poate afecta psihic, ajungând ca adult să sufere de anxietate, depresie, fobii, tulburări alimentare sau chiar adicţii.
