Ne place să îi facem pe copii să se simtă ca niște prinți. Prinți de 8 ani care nu știu să-și lege șireturile, prințese de 9 ani care nu știu să ungă o felie de pâine cu unt.
Copiii noștri nu trebuie să piardă timpul cu aceste gesturi iritante, repetitive. Pe astea le facem noi pentru ei. Ei au nevoie de timp să învețe altele. Engleză, șah, balet, pian, chitară, japoneză, mecanică cuantică, germană, japoneză, kick-boxing, origami. Ei sunt prea obosiți după toate activitățile de mai sus ca să îi împovărăm cu ștersul prafului, de exemplu.
Copilul mimoză, adultul care nu știe unde e aspiratorul în casă
Știți adulții care nu știu să facă o mâncare? Femei sau bărbați. Care stau neputincioși în fața frigiderului și n-au idee ce cu ce și cum se combină pentru ca să-și poată pune pe masă ceva. Dar oamenii, indiferent de sex, care se laudă că habar n-au unde e aspiratorul în casa lor? Că n-au idee cum se schimbă un bec sau un așternut de pat. Nu, ele nu mi se par niște prințese serafice și nici ei niște aristocrați fini.
Sunt, de regulă, foștii copii pe care părinții i-au crescut cu convingerea că, dacă se investește enorm în educația lor, vor avea mereu la picioare o armată de servitori care să le îndeplinească nevoile. Și cum e puțin probabil să ajungă toți miliardari, armata aceea de servitori e înlocuită, economic, cu soțul sau soția, cu prietenii sau colegii de birou. În plus, adulții-mimoză sunt și foarte frustrați. În copilărie nu era nevoie să bată din picior și nici să facă frumos pentru a obține toate acele avantaje, ele veneau de la sine.
Acum, soțul sau soția se întâmplă să se revolte (sau chiar să-și ia lumea-n cap), prietenii se mai satură să le rezolve treburile, iar colegii te ajută din când în când, dar nu-ți sunt servitori nici măcar în situația în care-ți sunt subalterni.
De ce să-i faci asta copilului tău?!
Văd o mulțime de copii de 8, 9 ani care nu știu să-și lege șireturile sau să șteargă praful. Li se face ghiozdanul, li se scot chiloțeii din sertar, dimineața, li se pune pasta de dinți pe periuță, li se suflă (încă!) mucii de către un adult. Copii fie foarte plictisiți pentru că nu au nimic de făcut, fie extenuați de ambițiile părinților. Aleargă de la un curs la altul. Se pregătesc să devină ceea ce părinții lor nu au reușit să devină.
Nu e nevoie să știe să-și lege șireturile, cineva o va face pentru ei toată viața dacă sunt antrenați să gândească așa. Băieței și fete palizi de la lumina de neon din nenumăratele centre de învățare. Neputincioși în fața celor mai mici și ridicole provocări ale vieții. Dar pregătiți să facă mulți, mulți bani pentru ca altcineva să dea cu aspiratorul, altcineva să gătească, altcineva să conducă mașina sau să desfunde chiuveta de la baie.
Și ce ne facem dacă nu toți acești copii vor ajunge să aibă căruțe de bani și armate de servitori?! Dacă viața lor va fi una obișnuită?! Dacă destinul lor e să fie niște oameni normali?! Atunci tu, părintele care i-a insuflat sentimentul că e sub demnitatea sa să aibă grijă elementar de el insuși sau chiar, poate (șocant!) de alții din jurul lui, n-ai decât să-ți asumi vina teribilă a nefericirii care îl va urmări toată viața.
N-ai decât să-i duci mâncare în sufertaș până la 50 de ani, să-i speli rufele și să i le calci până la 60, să-i cauți o jumătate potrivită care să preia sarcinile astea după ce tu nu mai ești și să te rogi să-ți spună ce probleme are. Pentru că acel copil, este cât se poate de plauzibil, va evita să-ți vorbească despre nefericirile lui de teamă că ai investit în el TOT și te dezamăgește acum, când e normal. Doar normal…
Glorie normalității
Încerc să cresc un copil care să știe să cumpere pâine, să dea cu aspiratorul, să se îmbrace singur, să ajute un prieten când se julește în genunchi. Să facă un sandwich, să-și ia un pahar cu apă, să se îmbrace, să-și facă duș, ghiozdanul sau să urce cu liftul. Mi-aș dori pentru el un destin grozav? Sigur că da. Însă aici intervine definiția unui destin grozav. S-ar putea să nu aibă căruțe de bani, însă îi doresc din tot sufletul un mariaj fericit.
Îi doresc să devină un soț care să-și facă soția fericită, să schimbe scutecele copiilor lui, să-i plimbe-n parc, să facă bani ca să poată călători sau colecționa ce-l va pasiona pe el. Nu ca să-și ia armate de servitori care să facă pentru el ceea ce poate face și singur. Și, nu în ultimul rând, îmi doresc să își creeze el singur așteptări de la sine, de la viață.
Să știe că tot ce îmi doresc, tot ce îl implor pe Dumnezeu să-i dea, e sănătate, echilibru, normalitate. Empatie și putere să iubească, să ierte, să funcționeze în lume. Nu e un copil-mimoză pentru că nu vreau să devină un adult-mimoză.
