La 3 ani se agață de piciorul tău și plânge de mama focului când încerci să pleci. La 4 ani, schimbă foaia și deja negociază. La 5 ani e „next level” și poate începe protestele încă de acasă: „Mă lași iar acolo?”. Apar și durerile de burtă fix la plecarea de acasă. La 6 ani nu mai face neapărat o scenă la ușă, dar te întreabă dacă sigur ajungi să-l iei acasă la final de program. Teama de despărțire nu dispare într-o zi și nici nu arată la fel pe măsură ce copilul crește. Felul în care o exprimă se schimbă odată cu dezvoltarea lui: ceea ce la 3 ani se vede mai ales în corp și comportament poate deveni, câțiva ani mai târziu, îngrijorare exprimată în cuvinte, evitare sau simptome fizice.
Andreea Simona Diaconescu, psiholog clinician și psihoterapeut care activează în cadrul clinicii The Mind, explică felul în care se poate manifesta anxietatea de separare între 3 și 6 ani, ce poate influența intensitatea ei și cum poate părintele să facă despărțirilor greme de dimineață. La vârste mici, spune experta, simplul fapt că i-ai spus „vin să te iau” nu înseamnă că poate folosi această promisiune pentru a se liniști atunci când te vede plecând din grădiniță. „Creierul celui mic învață treptat, din experiențe repetate, că orice plecare este urmată de o întoarcere”, explică psihologul. Pe măsură ce copilul crește, memoria, limbajul, percepția timpului și capacitatea de a-și gestiona emoțiile evoluează. De aceea, aceeași teamă poate căpăta forme foarte diferite de la un an la altul.
Anxietatea de separare la 3 ani: plâns, agățare de părinte sau un copil neobișnuit de tăcut
La 3 ani, explicațiile logice au o putere limitată în momentul despărțirii. Copilului îi este încă greu să se folosească de experiențele anterioare pentru a se liniști cu gândul că și ieri ai plecat, dar te-ai întors. Nici timpul nu îl ajută prea mult: „vin după somnul de prânz” este un reper pe care îl poate auzi, dar pe care nu îl înțelege așa cum îl înțelege un adult. „La această vârstă, memoria autobiografică (acea capacitate de a-și aminti evenimente trecute într-o succesiune, ca într-o poveste) este abia la început. Copilul nu poate accesa ușor o amintire de tipul «data trecută m-ai lăsat, dar te-ai întors», chiar dacă experiența s-a repetat de mai multe ori. Capacitatea de reglare emoțională depinde încă foarte mult de adult”, explică Andreea Simona Diaconescu. De aceea, protestul poate fi foarte fizic: copilul izbucnește în plâns, se agață de hainele sau de picioarele părintelui, refuză să înainteze ori se trântește pe jos.
Există însă și copii a căror teamă nu se aude de la ușa grupei. „Forma tăcută a anxietății este mai greu de observat: copilul poate sta retras într-un colț, poate urmări ușa mai mult decât se joacă, poate refuza mâncarea sau mersul la toaletă la grădiniță, deși acasă nu are aceste dificultăți,” adaugă expertul nostru.
La 4 ani poate începe negocierea: „Mai stai puțin!”
Copilul de 4 ani are deja alte instrumente la dispoziție. Poate încerca să amâne momentul plecării, să-l convingă pe părinte să mai stea sau să inventeze rapid un motiv pentru care despărțirea nu poate avea loc chiar atunci. „«Mai stai puțin», «vino să vezi jucăriile mele» sau promisiuni inventate pe loc, precum «dacă rămâi, mă joc frumos toată ziua», sunt tipice pentru vârsta aceasta. Apar și strategiile de amânare, prin care copilul găsește mereu un motiv nou pentru a nu se despărți chiar acum”, spune psihologul.
Nici aici absența plânsului nu înseamnă automat absența dificultății. Un copil poate părea perfect adaptat pentru că nu protestează și nu creează probleme, dar comportamentul lui în grupă poate spune altceva. „La 4 ani, forma tăcută poate fi copilul «model» de la grădiniță: nu deranjează, nu inițiază jocuri decât dacă este invitat, iar educatoarea îl descrie drept foarte cuminte.”
La 5 ani, teama poate începe înainte să ajungeți la grădiniță
La această vârstă, copilul înțelege mai bine cum este organizată ziua și știe că după timpul petrecut la grădiniță urmează reîntâlnirea cu părintele. Asta nu înseamnă însă că fiecare despărțire va deveni automat ușoară. „Autoreglarea emoțională rămâne fluctuantă, așa că se poate calma singur astăzi și poate avea o cădere totală mâine, în funcție și de cât de obosit este”, explică Andreea Simona Diaconescu.
Teama se poate muta și înaintea momentului propriu-zis al separării. Copilul întreabă de dimineață dacă îl vei lăsa acolo sau spune că îl doare burta. „Anxietatea devine anticipatorie și poate apărea deja de dimineață, sub forma întrebărilor repetate ( «Mă lași acolo?») sau a durerilor de burtă provocate de stres. Fricile pot căpăta și un conținut concret: teama că cineva ar putea intra în casă sau că în dulap ori sub pat s-ar ascunde un monstru,” a precizat psihologul clinician Andreea Simona Diaconescu. În alte cazuri, copilul încearcă să țină cât mai multe lucruri sub control: respectă regulile cu rigiditate, îi corectează pe ceilalți și preferă activitățile liniștite în locul jocurilor de grup pe care nu le poate anticipa.
La 6 ani, copilul poate să nu mai plângă, dar să înceapă să-și facă griji pentru tine
La 6 ani, experiențele anterioare pot deveni o resursă: copilul își poate aminti că părintele a plecat și în alte zile și s-a întors de fiecare dată. În același timp, îngrijorările devin mai elaborate și pot privi nu doar despărțirea propriu-zisă, ci și ceea ce s-ar putea întâmpla cât timp sunteți departe unul de celălalt. „Pot apărea întrebări legate direct de siguranța părintelui («Ai grijă la mașini») , griji despre casă (dacă este ușa încuiată sau dacă ar putea intra cineva) ori întrebări despre boală și moarte, urmate de teama că și părintele ar putea păți ceva”, spune psihologul.
Uneori, indiciile sunt fizice sau apar noaptea: somn agitat, coșmaruri, greață, dureri de burtă sau de cap, atunci când nu există o explicație medicală pentru ele. Mai greu de recunoscut este copilul care pare pur și simplu foarte responsabil, e de părere expertul: „Forma tăcută, la 6 ani, poate fi copilul care adoptă un rol de «mic adult»: își asumă responsabilități de organizare care nu îi revin, verifică dacă totul este «cum trebuie» și poate refuza activități noi cu un simplu «nu-mi place», când în spate se află, de fapt, teama.”
De ce unui copil îi este mai greu să se despartă decât altuia
Nu există o singură explicație universal valabilă. Un copil poate avea din start un temperament mai precaut și poate avea nevoie de mai mult timp pentru a se adapta situațiilor noi. În alte cazuri, reacțiile se intensifică într-o perioadă în care familia trece prin schimbări. O mutare, nașterea unui frate, schimbarea grădiniței, o spitalizare sau divorțul părinților se numără printre situațiile despre care psihologul spune că pot amplifica teama de separare. Contează și felul în care adulții gestionează momentele dificile. Supraprotecția poate limita ocaziile în care copilul descoperă că se poate descurca, în timp ce criticile permanente și așteptările prea mari îi pot slăbi încrederea în propriile resurse. Lipsa unei rutine face despărțirea greu de anticipat, iar neliniștea vizibilă a părintelui poate accentua teama copilului.
Cum să te desparți de copil dimineața: o îmbrățișare, aceeași frază și apoi chiar pleci
O despărțire bună nu trebuie să fie lipsită de lacrimi, dar este util este ca ea să fie previzibilă. „Cel mai bine funcționează o rutină scurtă: o îmbrățișare, o frază fixă, precum «Te iubesc, vin după gustare», și o plecare hotărâtă”, recomandă Andreea Simona Diaconescu. Reperul promis trebuie să aibă sens pentru copil. „După gustare” sau „după somn” îi spune mai mult unui preșcolar decât „la ora patru”. Iar dacă i-ai spus când revii, respectarea promisiunii îl ajută să adune tocmai acele experiențe din care învață că părintele pleacă și se întoarce. Emoția poate fi recunoscută fără o lungă negociere: „Știu că îți este greu că plec” sau „Înțeleg că o să-ți fie dor de mine, și mie o să-mi fie dor de tine”. Psihologul recomandă ca adultul să vorbească pe un ton calm, să se poziționeze la nivelul copilului și să păstreze gesturile clare.
De ce nu e bine să pleci pe ascuns
Poate părea soluția ideală într-o dimineață în care copilul s-a prins în joc: dacă nu te vede plecând, poate nu mai plânge. Problema este ceea ce învață din această experiență: „Plecatul pe ascuns, deși pare că evită o scenă, îl învață pe copil că poți dispărea oricând, fără avertisment. În loc să se relaxeze și să intre în joc, poate ajunge să verifice permanent dacă mai ești acolo”, explică psihologul. Nici despărțirea care se prelungește la nesfârșit nu ajută. Încă un pupic, încă două minute, pleci până la ușă și apoi te întorci, mai explici o dată de ce trebuie să rămână. Pentru copil, ritualul își pierde astfel finalul clar. „Întoarcerea repetată anulează predictibilitatea pe care încercăm să o construim. Copilul învață că «la revedere» nu înseamnă neapărat plecare și rămâne în alertă, așteptând o nouă revenire.”
„Dacă mai plângi, te las aici!” este exact amenințarea de care copilul nu are nevoie
O dimineață contra cronometru, un copil care se agață de tine și refuză să intre în grupă, iar tu trebuie să ajungi la serviciu: este genul de situație în care răbdarea unui părinte poate ceda foarte repede. Tocmai atunci pot apărea replici precum „Gata, te las aici!” sau „Dacă nu încetezi, nu mai vin să te iau”. Pentru cel mic, o asemenea frază nu funcționează ca ironia sau exagerarea pe care adultul o uită peste câteva minute. Ea atinge chiar frica pe care copilul încearcă să o gestioneze: posibilitatea ca părintele să plece și să nu se mai întoarcă. Mult mai utilă este colaborarea cu educatoarea, astfel încât copilul să știe ce se întâmplă imediat după despărțire. Părintele și educatoarea pot stabili, de exemplu, același mic ritual prin care copilul este preluat și implicat într-o activitate după plecarea adultului.
Când anxietatea de separare nu mai este doar o etapă de adaptare
Plânsul la despărțire, luat singur, nu spune cât de mare este problema. Contează ce se întâmplă în timp și cât de mult ajunge teama să ocupe din viața copilului. „Dacă protestul nu scade deloc în intensitate după două-trei luni de rutină constantă, merită investigat mai atent. La fel dacă apar simptome precum vărsăturile, greața sau respirația accelerată chiar înainte de plecarea părintelui”, spune Andreea Simona Diaconescu.
Un alt semnal este extinderea dificultăților dincolo de momentul despărțirii: copilul nu mai doarme bine, își pierde pofta de mâncare sau nu mai are disponibilitate pentru joacă. O schimbare bruscă și puternică la un copil care anterior se despărțea fără dificultăți merită, de asemenea, atenție, mai ales dacă în viața lui s-a produs recent o schimbare importantă. În astfel de situații, părintele poate discuta cu un psiholog specializat în dezvoltarea copilului. La aceste vârste, explică Andreea Simona Diaconescu, intervenția poate însemna consilierea părinților și lucrul cu copilul prin joc, adaptat vârstei și felului în care acesta își exprimă teama.
















