De ce fură copiii? Orice părinte se loveşte măcar o dată în viaţa de situaţia în care copilul lui îşi însuşeşte un obiect care nu îi aparţine. Există părinţi care se sperie, părinţi care se învinuiesc, sau părinţi care, atunci când micuţul lor a pleacă cu o jucărie sau bomboană neplătita din magazin, se fac că nu observa sau, şi mai rău, încep să îl laude tuturor pe „micul hoţ”, amuzându-se copios de gestul lui.
Copiii mici nu fură
Ţi se întâmplă deseori, fiind în parc cu micuţul tău, să fii în situaţia în care să rezolvi un conflict pornit, să zicem, de la o lopăţică? Copilul tău trage de ea, susţinând că e a lui, în timp ce un altul plânge şi ţipă că „a adus-o de-acasă”? Sau ţi s-a întâmplat să te pomeneşti la sfârşitul zilei cu jucării „noi”, printre cele cu care plecaserăţi la joacă? Ei bine, ţine minte că atunci când sunt foarte mici, de regulă până pe la patru ani, copiii departajează cu greu obiectele lor de ale altora. Aşa încât dacă un copil mic ia jucăria altui copil, nu înseamnă că fură.
De ce fură copiii? Doar vârful aisbergului
Bine, dar când copilul tău are peste patru ani şi continuă să îşi însuşească obiecte care nu îi aparţin ce e de făcut? În primul rând, trebuie depistată cauza acestui comportament. Copiii pot fura din diferite motive, însă niciodată pentru că „au un caracter rău”. Ca şi în cazul altor comportament eproblematice, furtul este doar ceea ce se vede, precum vârful unui aisberg, iar adevărata motivaţie este nevăzută. Speranţa Farca, psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, în volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2009), explică: „Copilul îşi priveşte existenţa şi mediul în care trăieşte ca pe un dat. El nu are sentimentul că lucrurile pot sta şi altfel sau că se pot schimba în bine. Acestea sunt motivele pentru care copilul nu poate cere ajutorul. Reacţiile şi manifestările lui însă înlocuiesc strigătul de ajutor şi atrag atenţia unei probleme atunci când este cazul.”
- Copiii mai mari de cinci ani pot fi provocaţi de prietenii lor să ia ceea ce nu le aparţine. Este un fel de probă de curaj care li se cere pentru a dovedi că merită să facă parte din grup.
- Lipsurile materiale majore pot copleşi un copil preadolescent, ducând la un astfel de comportament. Într-o asemenea situaţie, în loc să se simtă vinovaţi, copii dau vina pe cei care ar trebui să îi protejeze, motivaţia intrinsecă fiind: „dacă ei nu îmi dau ceea ce am nevoie, atunci îmi iau singur”.
- Copiii supra-protejati fură deoarece tuturor copiilor le place să îşi asume riscuri, şi, dacă nu li se oferă puţină libertate, vor lua singuri măsuri, dar din păcate însă într-un mod greşit.
- Copiii care asistă zilnic la certuri între părinţi sau a căror familie s-a destrămat în urma unui divorţ folosesc inconştient furtul ca pe un strigăt de ajutor.
- Copiii lipsiţi de afecţiune parentală reală fură.
De ce fură copiii? Un strigăt de ajutor
Expresia îi aparţine specialistului Speranţa Farca şi tot ea ne lămureşte către cine strigă copilul şi, mai ales, de ce. „Prin furt, copilul îşi revendică afecţiunea parentală pierdută. El îşi face părinţii de ruşine, spunând lumii întregi nedreptatea ce i s-a făcut”. Poate ca echilibrul familial cu care a fost obişnuit s-a schimbat, fie prin pierderea unuia dintre membri (deces, divorţ), fie prin schimbări psihologice majore în cazul unuia dintre părinţi (depresii cauzate de pierderea locului de muncă, un deces în familie, dispariţia sau îmbolnăvirea gravă a unuia dintre ceilalţi copii). În acest caz, copilul care fură este un copil revoltat, o persoană care îşi cere dreptul la siguranţă şi autoritate parentală. El atrage astfel atenţia asupra sa, cerând vindecare şi reechilibrare. Tocmai de aceea, primele furturi au loc în mediul familial, de unde copilul fură bunuri sau bani.
Ce pot face părinţii?
Primul lucru pe care nu trebuie să îl facă părintele este să pedepsească! Într-un mediu deja sărac din punct de vedere afectiv, o pedeapsă, mai cu seamă dacă este fizică (bătaie), nu face decât să înrăutăţească situaţia.
Dimpotrivă, părintele va trebui să încerce să înţeleagă şi să îşi adapteze reacţia în funcţie de context: se întâmplă pentru prima dată (cel puţin din ceea ce cunoaşte părintele) sau este deja un obicei? Dacă nu există un antecedent, mama sau tatăl va trebui să discute calm cu copilul, ţinând cont şi de motivaţiile specifice vârstei despre care am vorbit anterior şi arătându-le ferma lipsa lor de toleranţă în faţa unui astfel de gest.
Copiii trebuie să ştie încă de la început că părinţii lor nu aprobă furtul, dar că sunt acolo pentru a-i ajuta şi mai ales pentru a-i înţelege. În nici un caz nu se trebuie să folosească ameninţări, intimidări sau agresiuni fizice! Efectul va fi invers celui dorit, iar părintele se va lovi de tăcere şi de refuzul copilului de a colabora, adâncindu-i celui mic astfel şi mai mult rana psiho-emoţională.
De asemenea, o greşeală de care părinţii ar fi bine să se ferească este blamarea: nu îl eticheta de acum drept hoţ, mai cu seamă în faţa altor copii sau persoane străine!
Copiilor mici este foarte bine să li se explice pe înţelesul lor că, şi în cazul furtului dintr-un magazin mare, tot ceva nepermis este, că gestul lor înseamnă o pierdere nejustificată pentru magazin, că pot fi prinşi şi duşi la poliţie. În cazul în care copilul este de vârstă mai mare, el va trebui să înapoieze ceea ce şi-a însuşit, cerându-şi scuze şi asumându-şi astfel fapta şi consecinţele ei.
În fiecare caz trebuie să îl ajutăm pe cel mic să facă un exerciţiu de empatie, ajutându-l să înţeleagă cum s-a simţit cel căruia i s-a furat, fie el proprietar de magazin, coleg de clasa ori frăţior. Ignorând situaţia, nu putem decât să o înrăutăţim; când copilul fură, el ne strigă. Iar dacă nu va primi curând o reacţie din partea părintelui, atenţia să se va deplasa în afara familiei, în societate, acolo unde va încerca să îşi găsească un grup care să îi încurajeze comportamentul. Lipsa de atenţie din partea familiei va fi compensată cu „gloria” pe care i-o conferă grupul, generând comportamente antisociale care vor fi mult mai greu de îndreptat mai târziu.
Copilul tău a plecat vreodată cu un obiect străin în buzunar?
