Copilul tău e curajos?

Raluca Dumitrică
curajos-totul-despre-mame

Am fost un copil curajos, dar nu la fel de curajos precum vor fi copiii mei!

Sunt unul dintre copiii născuţi în ultimul deceniu de comunism. Am prins şi zile însorite, cu bomboane cubaneze, portocale şi chec făcut cu lapte adevărat, dar şi mai multe zile întunecate, cu povești citite la lampa cu gaz, frigider gol şi călătorii lungi de decembrie, cu trenuri mizerabile, cu vagoane neîncălzite. Şi, în pofida lipsurilor multe şi a bucuriilor puţine, am fost un copil vesel şi curajos.

La fel de curajos ca mai toţi copiii anilor ’80, care erau nevoiți să se descurce așa cum puteau. Ohooo, chiar nu încape vorbă! Era în codul genetic al copiilor vremii să fie curajoşi.

Gândiţi-vă la cât de multe lucruri pline de un curaj ieşit din comun făceau copiii acelei perioade, faţă de cei de azi: mergeau singuri la şcoală, încă din clasa întâi, şi parcurgeau uneori distanţe foarte mari (eu, copil al Bucureştiului, băteam la pas doi kilometri dus, doi kilometri întors, ba uneori luam un autobuz preorăşenesc de la şcoală până la mama la serviciu, făcând cam 10 kilometri), rămâneau singuri acasă ore bune, pentru că nu exista after-school sau bunici care să stea în apropiere, îşi puneau singuri mâncarea la încălzit pe ochiurile de pe aragaz sau în cuptor ori mergeau la alimentara din apropiere şi îşi făceau temele la coada interminabilă la care stăteau, cu speranţa că vor prinde şi ei ceva din marfa primită. Erau nu doar copiii „generaţiei cu cheia de gât”, ci şi copiii unei generaţii curajoase.

Și totuși ne lipsea ceva…

Ceea ce lipsea atunci era un curaj conştient de a spune exact ceea ce gândeşti, de a-ţi confrunta colegul care te-a agresat verbal sau fizic, de a-ţi înfrunta cu politeţe, dar fermitate profesorul care te umilea şi te jignea de faţă cu restul clasei, ba te mai şi urechea fără jenă când le prezenta părinţilor tăi un caiet cu teme greşit sau incomplete. Mai lipsea și curajul de a le spune adulţilor cu care împărţeai acea coadă fără sfârşit de la alimentara că şi tu eşti la rând acolo, să nu te mai ignore, şi că ai la fel de multe drepturi ca şi ei de a cumpăra mâncare.

Noi vrem curaj!

De aceea, eu, unul dintre copiii anilor ’80 şi părinte al unor copii ai anilor 2000, vreau ca acestor copii de azi să nu le lipsească acel fel de curaj care poate schimba şi munţii din loc, dacă trebuie. Curajul de a recunoaşte o greşeală, de a-ţi asuma în totalitate faptele, gesturile şi vorbele făcute şi spuse, de a protesta elegant când ceva nu funcţionează corect în jurul nostru, de a spune lucrurilor pe nume şi de a putea trage un semnal de alarmă.

Voi mai vrea să aibă curajul de a-şi exprima emoţiile şi trăirile, fără teama de a părea vulnerabili sau caraghioşi în ochii celorlalţi, şi voi mai dori să păstreze mereu în minte şi în inimă acea scară de valori în care cred cu toată fiinţa şi care îi face să fie oameni.

Mi-aş mai dori, însă, ca lecţiile astea de curaj, predate verbal în fiecare zi de noi, să fie dublate şi de faptele şi de exemplele noastre, ale părinţilor copiilor anilor 2000. E singura cale prin care noi putem să creştem împreună cu copiii noştri şi să facem ca şi generaţia de azi, nu doar cea de mâine, să fie o generaţie curajoasă, liberă, puternică, ce-şi doreşte să schimbe ceva începând de acum.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa