La grădiniță mănâncă, participă la activități, se joacă și respectă programul. „S-a adaptat foarte bine”, îți spune educatoarea când vii să-l iei. Numai că acasă auzi o poveste cu totul diferită: „Nu mai vreau acolo!”, „Urăsc grădinița!”, „Mâine nu mă duc!”, iar dimineața, când vede hainele pregătite pentru plecare, începe să plângă. Psihologul Mădălina-Florentina Bădulescu spune că, pentru a înțelege cum decurge cu adevărat adaptarea, părinții trebuie să privească dincolo de verdictul „a fost bine” al educatoarei și să fie atenți la comportamente concrete: cum se desparte copilul de părinte, ce face după ce rămâne în grupă, dacă inițiază jocul, dacă cere ajutor, cum mănâncă și ce se întâmplă când este frustrat.
Contradicția între ce spune educatoarea și ce spune copilul îi pune într-o situație dificilă pe părinți. Dacă iau drept reper doar comportamentul de la grădiniță, riscă să ignore ceea ce transmite copilul. Dacă interpretează fiecare „urăsc grădinița” ca dovadă că acolo se întâmplă ceva rău, pot ajunge la concluzii greșite.
Cum pot avea dreptate și educatoarea, și copilul
Un copil de trei-patru ani intră la grădiniță într-o lume cu reguli, program, adulți și copii noi. Unii protestează vizibil în perioada de acomodare. Alții respectă cerințele, participă la activități și nu creează dificultăți, deși experiența poate fi solicitantă pentru ei.„Din punct de vedere psihologic, atât educatoarea, cât și copilul spun adevărul în același timp. Într-un mediu nou, cu reguli noi și adulți străini, copilul intră într-o stare de conformare funcțională. Face ce i se cere: mănâncă atunci când i se oferă hrana, se joacă și respectă indicațiile. Educatoarea vede un copil cuminte și cooperant, concluzionând că «s-a adaptat»”, explică Mădălina-Florentina Bădulescu.
BINE DE ȘTIUT: Simplul fapt că nu plânge sau că participă la activități nu este suficient pentru a descrie întreaga experiență a copilului.
De ce „explodează” tocmai acasă
Copilul despre care tocmai ai aflat că a avut o zi bună începe să plângă pentru că nu găsește jucăria preferată, refuză să se dezbrace de hainele de stradă, se agață de tine sau face o criză când îi spui că mâine merge din nou la grădiniță. Mădălina-Florentina Bădulescu explică această diferență prin efortul de autoreglare depus pe parcursul zilei: „Când ajunge acasă, în mediul lui cel mai sigur, «armura» cade. Toată tensiunea adunată peste zi se descarcă prin plâns, refuzuri sau declarații dramatice de tipul «Urăsc grădinița!»”, spune psihologul.
BINE DE ȘTIUT: Reacția de acasă îți oferă, așadar, o informație pe care educatoarea nu are cum să o vadă: cum se simte copilul după câteva ore petrecute în colectivitate.
Ce poate să însemne „Urăsc grădinița”
Cuvântul „urăsc” poate suna alarmant pentru un părinte, dar copilul mic nu poate întotdeauna să identifice și să descrie exact ceea ce l-a deranjat. „La 3-5 ani, copiii nu au vocabularul necesar pentru a explica: «A fost prea mult zgomot și am obosit» sau «Mi-a fost dor de tine». Așa că folosesc cea mai puternică exprimare pe care o cunosc: «Urăsc locul ăla». De cele mai multe ori, copilul nu urăște grădinița, ci exprimă oboseala și dorul de părinți”, explică Mădălina-Florentina Bădulescu.
BINE DE ȘTIUT: Ce ai de făcut mai departe nu este să-l convingi că grădinița este frumoasă, ci să-i creezi ocazii în care să poată povesti despre ziua lui.
Nu începe interogatoriul la ușa grădiniței
Ai așteptat câteva ore să afli cum i-a fost și este firesc să vrei răspunsuri imediat. Numai că un copil care tocmai a terminat o zi solicitantă poate să nu fie pregătit pentru „Ce-ai făcut?”, „Cu cine te-ai jucat?”, „De ce ai plâns?”, „Ce nu ți-a plăcut?”. Mădălina-Florentina Bădulescu recomandă să alegi un moment liniștit, în timpul jocului sau înainte de culcare, și să folosești întrebări deschise și neutre. Poți încerca:
- „Care a fost cel mai haios lucru care s-a întâmplat azi?”
- „A fost vreun moment în care te-ai simțit puțin plictisit sau obosit?”
- „Dacă ai schimba o singură regulă de la grupa ta, care ar fi aceea?”
- „Cu cine ți-a plăcut să te joci?”
- „Care a fost partea cea mai grea a zilei?”
De ce să nu întrebi direct „Te-a certat educatoarea?”
Dacă ai un copil care plânge și spune că nu mai vrea să meargă, este ușor să începi să cauți explicații: poate l-a certat educatoarea, poate l-a lovit cineva, poate ceilalți copii nu se joacă cu el. Problema apare atunci când propriile tale ipoteze ajung în întrebările adresate copilului. „Dacă punem întrebări care sugerează un pericol – «Te-a lovit cineva?», «A țipat doamna la tine?» -, copilul tinde să confirme din dorința de a ne valida îngrijorarea, chiar dacă lucrurile nu au stat așa. În plus, îi inducem ideea că grădinița este un spațiu nesigur”, atrage atenția psihologul. Dacă, în schimb, copilul povestește spontan un incident concret, îl poți lăsa să relateze în ritmul lui și poți cere ulterior informații suplimentare educatoarei.
Dacă nu povestește, încearcă prin joc
Uneori, vei primi la toate întrebările același răspuns: „Nu știu” sau clasicul „Nimic”. În astfel de situații, Mădălina-Florentina Bădulescu propune jocul de rol. Poți lua două figurine sau două animale de pluș și inventa o situație simplă: „Uite, ursulețul merge mâine pentru prima dată la grupa ta. Ce sfat îi dăm? De ce crezi că îi este puțin frică?” Copilului îi poate fi mai ușor să vorbească despre experiențe și emoții prin intermediul unei jucării decât să răspundă la întrebări despre propria persoană.
BINE DE ȘTIUT: Important este să-l lași să conducă povestea. Dacă ursulețului „îi este frică de doamna”, nu sări imediat cu „Ție îți este frică de educatoare?”. Ascultă și vezi ce alte detalii apar.
Ce îi spui când plânge și spune că nu mai vrea
„Dar doamna spune că te-ai jucat!, „Ai atâtea jucării acolo!”, „Nu ai de ce să plângi”, „O să vezi că o să-ți placă”- toate expresiile acestea încearcă să-l liniștească, dar niciuna nu răspunde la ceea ce simte în acel moment. Mădălina-Florentina Bădulescu recomandă ceea ce numește „validare fără dramă”: „Te înțeleg. Este într-adevăr obositor să stai toată ziua departe de casă. Și mie îmi e dor de tine când sunt la serviciu.”
BINE DE ȘTIUT: Nu ai nevoie în acel moment de o soluție pentru întreaga perioadă de acomodare. Copilul are nevoie să vadă că poate spune că i-a fost greu fără ca adultul să-i conteste trăirea sau să intre în panică.
Discuția cu educatoarea este esențială, dar întrebările generale produc de obicei răspunsuri la fel de generale.
- Cum a fost?
- Bine.
- A mâncat?
- Da.
- S-a jucat?
- Da.
„Un simplu «A fost cuminte» nu spune nimic despre starea sufletească a copilului. Un copil prea tăcut poate fi doar inhibat, nu adaptat”, spune Mădălina-Florentina Bădulescu. Pentru o imagine mai precisă, psihologul recomandă să urmărești împreună cu educatoarea câteva arii concrete.
- Cât durează până se liniștește după ce pleci. În loc de „A mai plâns după mine?”, întreabă: „Cât timp a plâns și ce a făcut după aceea?” A rămas retras? A acceptat să fie consolat? A intrat într-un joc? Mădălina-Florentina Bădulescu indică drept reper o perioadă de aproximativ 5-20 de minute pentru liniștirea după despărțire și spune că plânsul neîntrerupt, de lungă durată, poate arăta nevoia unei acomodări mai lente.
- Ce face atunci când nimeni nu îi spune ce să facă. Participarea la o activitate organizată de educatoare și inițiativa proprie sunt două lucruri diferite. Întreabă dacă merge singur spre jucării, dacă își alege o activitate, dacă se apropie de ceilalți copii sau dacă așteaptă permanent să fie îndrumat. „Un copil care începe să se simtă în siguranță va explora spațiul și va căuta alți copii”, explică psihologul.
- Cum mănâncă, bea apă și doarme. Și aici detaliile sunt mai utile decât un simplu „da” sau „nu”. Întreabă dacă mănâncă relaxat sau refuză constant masa, dacă bea apă și, atunci când programul include somnul, dacă reușește să adoarmă. „Corpul arată primul starea de stres; refuzul constant al hranei, apei sau somnului indică un nivel ridicat de anxietate”, spune Mădălina-Florentina Bădulescu. O singură masă refuzată sau o zi în care copilul nu adoarme nu trebuie interpretată separat, dar contează dacă dificultatea persistă și ce alte comportamente o însoțesc.
- La cine apelează când are nevoie de ceva. Întreabă educatoarea ce se întâmplă dacă trebuie să meargă la toaletă, dacă se lovește sau dacă nu reușește să facă ceva. Se apropie de ea și îi spune? Așteaptă să observe adultul? Se retrage și nu cere nimic? „Căutarea ajutorului la adultul din clasă arată că cel mic începe să îl vadă ca pe o persoană de siguranță”, explică Mădălina-Florentina Bădulescu. Acesta este un detaliu pe care părintele nu îl poate observa de acasă și pe care merită să îl întrebe explicit.
- Ce face când apare frustrarea. Un alt moment relevant este cel în care copilul trebuie să respecte o limită: să strângă jucăriile, să aștepte sau să renunțe la ceva ce își dorește. La fel de util este să afli cum reacționează atunci când alt copil îi ia o jucărie. Psihologul spune că exprimarea nemulțumirii este firească și atrage atenția atât asupra lipsei totale de reacție, cât și asupra crizelor extreme, care pot indica o acumulare mare de tensiune.
Adaptarea la grădiniță nu se vede într-o singură zi și nici nu poate fi rezumată printr-un simplu „a fost bine”. Chiar dacă la grădiniță copilul participă, mănâncă și se joacă, el poate fi încă în plin proces de adaptare, iar izbucnirile de acasă sunt firești în această perioadă. Uită-te la comportamentele lui, ascultă ce spune și pune informațiile cap la cap cu cele primite de la educatoare. Iar faptul că își descarcă acasă plânsul, furia sau refuzul nu înseamnă neapărat că la grădiniță i-a fost rău, ci poate fi semnul că acasă se simte suficient de în siguranță pentru a lăsa garda jos.
















