Îl vezi la birou încercând să memoreze ceva din manual în timp ce, fără să realizeze ce face, își rupe pielea din jurul unghiei. În mașină, în drum spre școală, își mușcă buza până când locul se înroșește sau sângerează. Seara, în timp ce se uită la un film, răsucește aceeași șuviță de păr în jurul degetului minute în șir. Îi spui „Lasă buza!”, „Nu mai umbla la degete!”, „Scoate mâna din păr!”, copilul se oprește, dar peste puțin timp îl surprinzi făcând exact același lucru. Mușcatul buzelor, ruperea sau ciupirea pielii, rosul unghiilor și smulgerea părului pot intra în categoria comportamentelor repetitive centrate pe corp, cunoscute în literatura de specialitate drept body-focused repetitive behaviors (BFRB), atunci când sunt recurente și problematice. Nu orice gest de acest fel indică vreo tulburare. Uneori, astfel de manifestări apar ocazional și dispar de la sine, alteori, însă, devin suficient de intense încât să producă răni, pierderea părului, suferință sau dificultăți în viața de zi cu zi.
Preocuparea principală a părinților este să găsească răspunul la întrebarea „Cum îl fac să se oprească?”. Însă la fel de important e să afle și motivul pentru care apare acest gest care poate răni copilul. Uneori, poate fi încercarea de a reduce o tensiune, alteori un mod de a face față frustrării sau plictiselii, iar în alte situații există o explicație de natură senzorială. Sau, pur și simplu, e un obicei care s-a automatizat.
Ce poate încerca un copil să regleze prin aceste gesturi?
Un răspuns frecvent este că aceste gesturi au la bază emoții. Comportamentele repetitive centrate pe corp au fost studiate inclusiv din perspectiva reglării emoționale, deoarece pentru unele persoane gestul poate modifica temporar o stare neplăcută. O analiză a literaturii de specialitate arată că asemenea comportamente au fost asociate cu încercarea de a gestiona diferite stări interne, însă mecanismele sunt complexe și nu susțin ideea că fiecare gest poate fi tradus automat printr-o anumită emoție.
În viața de zi cu zi, diferențele pot fi foarte concrete. Un copil poate începe să-și rupă pielițele când este frustrat pentru că nu îi iese un exercițiu, altul își răsucește părul când trebuie să stea mult timp concentrat, iar altul își caută cu degetele micile imperfecțiuni ale pielii în timp ce se uită la televizor și nu are nimic de făcut cu mâinile.
Plictiseala merită de asemenea luată în calcul. Un studiu experimental care a analizat comportamentele repetitive centrate pe corp a găsit un impuls mai puternic pentru aceste gesturi într-o situație menită să provoace plictiseală și frustrare decât într-o situație de relaxare. Așadar, copilul care își răsucește părul pe canapea nu îți transmite neapărat că îl preocupă ceva grav; este posibil ca nivelul scăzut de stimulare din acel moment să favorizeze gestul.
De ce continuă dacă îl doare?
Faptul că un copil face în mod repetat un gest care îi provoacă durere este greu de înțeles din exterior. Dacă pielița a început să sângereze, de ce insistă să tragă de ea? Dacă buza îl ustură, de ce o mușcă din nou? Pentru că senzația neplăcută de după gest nu este singurul lucru care contează. O margine de unghie, o pieliță desprinsă, o zonă aspră a buzei sau un fir de păr care atrage atenția poate deveni o țintă asupra căreia copilul revine. Rupe puțin din pieliță, suprafața devine mai neregulată, o simte din nou cu degetul și încearcă iar să o „aranjeze”. În cazul buzelor crăpate se poate întâmpla ceva asemănător: mușcatul creează o nouă suprafață neregulată care atrage din nou atenția.
În alte situații, gestul este repetat atât de des în același context încât ajunge să se producă aproape automat. Copilul poate descoperi că are degetele la gură abia când îi atragi atenția sau poate observa firele de păr căzute înainte să-și amintească exact când a început să le tragă. Această diferență este importantă, pentru că un comportament făcut cu foarte puțină conștientizare nu poate fi tratat ca o succesiune de decizii deliberate.
Înainte să-i spui să se oprească, încearcă să găsești tiparul
Timp de câteva zile, observă comportamentul fără să intervii de fiecare dată când apare gestul. Nu este nevoie să urmărești copilul cu carnetul în mână, dar încearcă să identifici împrejurările în care gestul apare cel mai des. Poate își mușcă buzele numai când își face temele. Poate își rupe pielițele în mașină, dimineața, dar aproape niciodată la întoarcerea de la școală. Poate mâna ajunge în păr când citește, când vorbește la telefon sau când stă în fața unui ecran.
Abia după ce ai câteva repere merită să discuți cu el, într-un moment liniștit. În loc de „De ce faci asta?”, întrebare la care chiar poate să nu știe ce să răspundă, încearcă ceva concret: „Am observat că atunci când lucrezi la matematică începi să umbli la pielea de lângă unghii. Tu ți-ai dat seama?”. Sau: „Când îți răsucești părul, simți că vrei să faci asta sau observi abia după ce ai început?”. Răspunsul poate fi surprinzător de banal: „Mă deranjează pielița”. Sau foarte precis: „Fac asta când nu-mi iese ceva”. Dar poate fi și „Nu știu”. Nu îl presa să găsească o explicație doar pentru că tu ai nevoie de una.
Ce poți face concret acasă: antrenamentul de inversare a obiceiului
Soluția depinde de ceea ce ai observat. Dacă există un stimul fizic, începi de acolo: unghiile pot fi tăiate astfel încât să nu rămână margini care îl tentează să le roadă, pielea uscată poate fi îngrijită, iar buzele crăpate protejate cu un produs potrivit vârstei. Dacă există leziuni persistente sau o problemă dermatologică, discută cu medicul, pentru că uneori tocmai o afecțiune a pielii poate menține comportamentul de ciupire. Dacă mâinile par să caute permanent o ocupație într-un anumit context, puteți testa un obiect discret pe care să îl manipuleze. Nu trebuie să cumperi automat o colecție de jucării antistres; vezi întâi dacă o soluție simplă îl ajută efectiv. Pentru un copil poate funcționa o bilă moale, pentru altul un obiect mic cu textură, iar alt copil se poate concentra mai bine fără nimic în mâini.
Poți stabili și un semnal discret între voi, mai ales dacă este suficient de mare încât să coopereze. O atingere ușoară pe braț sau un cuvânt stabilit de comun acord îi poate atrage atenția asupra gestului fără să îl pui în situația de a auzi în fața colegilor, fraților sau bunicilor: „Iar îți rupi pielițele!”. În intervențiile specializate pentru comportamentele repetitive centrate pe corp se folosește, printre altele, antrenamentul de inversare a obiceiului (habit reversal training), care lucrează cu recunoașterea comportamentului și folosirea unui răspuns alternativ. Concret, copilul învață un gest pe care îl poate face atunci când apare impulsul și care împiedică fizic comportamentul obișnuit. De exemplu, poate strânge ușor pumnii, ține mâinile împreunate sau apasă palmele una în alta pentru o perioadă scurtă.
Ce riști să obții dacă îl cerți
„Uită-te ce ți-ai făcut la mâini!”, „O să rămâi fără păr!”, „Nu poți pur și simplu să te abții?” sunt replici tentante mai ales când ai atras atenția de nenumărate ori și ai impresia că nimic nu se schimbă. Problema este că rușinea nu oferă copilului o strategie nouă. Poate, în schimb, să-l determine să ascundă gestul sau urmele lui. Comportamentele repetitive centrate pe corp pot avea deja consecințe vizibile, iar literatura medicală descrie stigmatizarea, rușinea și izolarea printre dificultățile pe care le pot întâmpina persoanele afectate.
Nici recompensa de tipul „Dacă nu-ți mai atingi buzele o săptămână, îți cumpăr ceva” nu este neapărat soluția. Dacă gestul este greu de controlat, copilul poate să-și dorească foarte mult recompensa și totuși să îl repete. În loc să afle cum poate gestiona comportamentul, rămâne cu experiența unui obiectiv pe care nu a reușit să îl atingă. Poți aprecia însă lucrurile pe care începe să le facă diferit: că și-a dat seama singur că mâna s-a dus spre păr, că a folosit alternativa asupra căreia v-ați înțeles sau că a venit să îți spună că impulsul a fost greu de controlat.
Cum vorbești cu copilul despre un gest pe care poate nici el nu-l înțelege
Nu ai nevoie de o discuție complicată și nici de o explicație psihologică pregătită în avans. Poți începe simplu: „Am observat că în ultima vreme îți muști destul de des buza. Nu te cert. Vreau să vedem dacă reușim să ne dăm seama când se întâmplă și ce te-ar ajuta să nu te rănești”. Formularea schimbă miza conversației, iar copilul nu mai trebuie să se apere sau să promită că „nu mai face”, iar tu nu mai ai de câștigat o confruntare cu un obicei. Aveți de rezolvat împreună ceva foarte concret: să observe mai devreme ce se întâmplă și să găsească o variantă prin care corpul lui să nu ajungă să plătească prețul. Și nu uita că primul semn că lucrurile merg într-o direcție bună nu este dispariția gestului, ci momentul în care copilul îți spune singur: „Uite, iar am început să fac asta”.
