A împlinit 2 ani. Nu mai e bebeluș. A devenit un omuleț care știe ce-i place și o cam arată. Atâta doar că atunci când vine vorba să comunice prin cuvinte gândurile și emoțiile mai complexe, realizezi că încă e mic, că mai are până când le va verbaliza. Și, de aceea, deseori ești forțată să interpretezi un comportament apărut brusc – o criză inexplicabilă de furie, o teamă sau o situație în care nu înțelegi de ce plânge. Specialiștii ne ajută să înțelegem comportamentul copilului și ne învață cum să reacționăm în aceste situații.
La 2 ani ai zice că e mare. Da, nu mai e bebeluș, te înțelegi mai ușor cu el, dar este vârsta la care apar temeri și comportamente negative. Acum e blând și cumințel, și-n secunda următoare, nici nu te-ai întors bine cu fața de el, că izbucnește într-o criză de furie pe care nu știi cum să o interpretezi. Emoțiile pe care e simte îl transformă într-un mic Vezuviu, gata oricând să erupă. Nu e mereu ușor de înțeles și de controlat, dar nu este nici imposibil.
Evită să te privească în ochi
Înseamnă: Mi-e rușine
De regulă, când fac asta, bebelușii transmit mesajul că sunt copleșiți și vor o pauză de la a fi vedetă, adică de a fi atât de mult băgați în seamă. Dar în jurul vârstei de 2 ani, copilul își dezvoltă capacitatea de a avea emoții, cum ar fi rușinea. Și pot înțelege când te văd supărată că au rupt pagina unei cărți sau au luat jucăria frățiorului.
„Când un copil evită să te privească în ochi, înseamnă că realizează că ceea ce a făcut te-a dezamăgit“, spune dr. Kristin Lagattuta, psiholog la Center for Mind and Brain de la Universitatea David, din California.
Ce ar trebui să facă părintele: spuneți-i copilului în fraze scurte ceea ce considerați că a greșit „nu rupem niciodată cărțile“/ „nu împingem alți copii“/ „nu luăm jucăria nimănui fără să o cerem“. După aceea, trebuie să te asiguri că îi oferi și calea de a-și repara greșeală. Poți să-i arăți cum lipești pagina ruptă și cum să ofere o îmbrățișare unui prieten care plânge. „Da, toată lumea greșește, însă e important să înțeleagă că trebuie să ia măsuri pentru a remedia daunele“, spune psihologul.
- CITEȘTE ȘI: Permite-i copilului să greșească. Așa va reuși!
Vrea să doarmă cu toate plușurile în pat
Înseamnă: Mi-e frică
N-a trecut multă vreme de când își lua păturica pufoasă în brațe și adormea buștean. Acum, dintr-odată, nu mai vrea să meargă la culcare fără să-și ia în pat toate plușurile. În patul lui abia mai ai unde pune o palmă, darămite să te așezi pentru povestea de la culcare. Credeam că odată ce crește, mai renunțăm la tabieturi, nu luăm altele, noi…
„Aceasta este vârsta la care imaginația copiilor înflorește și pot avea coșmaruri legate de monștrii din dulap“, ne explică Kertin Potter, fost director al programului de educație timpurie la Harcum College, din Bryn Mawr, Pennsylvania. „Își adună lucrurile familiare lângă el pentru că asta îl face să se simtă în siguranță la culcare sau când se trezește în miezul nopții“.
Ce ar trebui să facă părintele: copiii de 2 ani cred pe bune că monștrii pe care și-i imaginează chiar trăiesc în dulap sau sub pat, ori în întuneric. Șa că nu ajută să le arătăm că nu e nimic acolo. „Vor crede doar că tu nu-i poți vedea“, spune Potter. Sfatul ei este să-i lăsăm pe cei mici să se înconjoare de oricâte lucruri care le asigură confortul, starea de bine. Iar dacă suntem îngrijorați că-l vor arunca din pat atâtea jucării, să apelăm la o altă trăsătură a copilului mic: plăcerea de a lua singur decizii. Puneți-l să aleagă între trei animale de pluș, două cărți din carton și o jucărie din cauciuc care să-i fie parteneri de somn în acea noapte.
Se ascunde când întâlnește persoane noi
Înseamnă: Sunt neliniștit
Amintește-ți cum te-ai simțit ultima oară când ai fost la un eveniment unde nu știai pe nimeni. Ca să-ți calmezi disconfortul pe care îl simțeai, probabil că ți-ai spus în sinea ta niște lucruri, de genul: „E bine că, totuși, am mai ieșit din casă. Oh, arată bine! Îmi place topul ei; poate mă voi duce să și vorbesc cu ea.“ Deși nu simțeai nevoia, poate ai luat o băutură doar așa, ca să ai ce să faci cu mâinile.
Anxietate socială se numește. Acum gândește-te că ceva asemănător simte și copilul tău când întâlnește persoane noi. Doar că are un comportament adecvat vârstei. „Copilul nu este încă capabil să înțeleagă starea de neliniște, așa că reacționează într-un mod pur senzorial și fizic“, spune Lisa Nalven, medic pediatru de dezvoltare la Centrul Valley pentru Dezvoltarea Copilului, din Ridgewood, New Jersey. „Unii copii își vor ridica hainele în cap sau vor trage de pantaloni, în timp ce alții s-ar putea să te apuce de picior, să-și sugă degetul mare sau să se trântească pe podea și să-și îngroape fața în palme“.
Ce ar trebui să facă părintele: să-și convingă cu blândețe „țestoasa“ să scoată capul din carapace. „Copiii mici caută la părinții lor indicii despre cum ar trebui să reacționeze la situații noi“, spune dr. Nalven. Relaxează-ți umerii, zâmbește, spune „bună“ noilor cunoștințe și coboară la nivelul lui pentru a-l strânge în brațe. În felul acesta, îi oferi timp să se liniștească. Acest lucru îi arată că situația este una sigură și prietenoasă. Apoi, dă-i timp să se obișnuiască.
Se ascunde când face caca în scutec
Înseamnă: Vreau intimitate
Acest comportament obișnuit al copiilor mici indică două lucruri. În primul rând, că înțelege dorința de a face caca și știe că urmează să aibă scaun. În al doilea rând, a observat că adulții fac asta în privat. Acestea sunt două semne pozitive că e pregătit pentru oliță.
„Dacă unui copil nu îi pasă să stea cu scutecul murdar, atunci nu este pregătit pentru antrenamentul la oliță“, spune dr. Ari Brown, autorul cărții Toddler 411. Faptul că se ascund când urmează să facă denotă că vrea să fie schimbat; conștientizează ce face și caută intimitate.
Ce ar trebui să facă părintele: să-l ajute să capete intimitate, conducându-l în baie. „Doar făcând asta, putem spune că am făcut un pas spre oliță sau spre WC, de fapt, spre o mai mare independență a copilului. Nu e nevoie să-l puneți încă pe oliță, ar putea considera asta o presiune prea mare; totul va veni de la el, când este pregătit“, spune dr. Brown.
Are un acces brusc de furie
Înseamnă: Sunt prost dispus/plictisit
Poate fi șocant (și deranjant) când copilul, în mod normal dulce și cuminte, începe să arunce cu mâncare sau să spargă jucăriile. Dar este important să înțelegem că acest acces de furie este o reacție la o situație și nu un semn că personalitatea lui s-a schimbat. De obicei, când copiii de această vârstă au un acces de furie, încearcă să spună: „Sunt frustrat“, „M-am plictisit“, „Sunt obosit“ sau „Am nevoie de atenție“.
Ce ar trebui să facă părintele: să încerci să înțelegi un copil mic în plină criză de furie e probabil imposibil. Copiii mici se luptă adesea să-și regleze emoțiile și învață testând limitele. Așa că mai întâi, încearcă cu calm să-ți dai seama ce se întâmplă și să-i validezi sentimentele. Pentru asta, e suficient să-i spui că-l înțelegi și să-l strângi în brațe. Recunoașterea sentimentelor lor (chiar dacă nu le înțelegi pe deplin) îi transmite copilului tău că îl auzi, că îl înțelegi. Uneori, atât este suficient pentru a atenua furtuna.
Alteori, trebuie doar să aștepți și să fii acolo, lângă el. Nu ignora comportamentele violente, precum loviturile, mușcăturile sau distrugerea obiectelor, spune Academia Americană de Pediatrie. Oprește aceste comportamente! Apoi spune-i că îl înțelegi, din nou, însă comportamentul lui nu este potrivit. De exemplu: „Este în regulă să fii supărat că ți-a căzut turnul de cuburi, dar nu este în regulă să arunci cu ele prin cameră. Cineva poate fi lovit și asta doare!“
Face o criză de nervi dacă nu primește imediat ceea ce vrea
Înseamnă: Îl vreau acum!
Ca bebeluși, copiii noștri sunt lipsiți de răbdare. Acest lucru este o chestiune care ține de supraviețuire. Se agită și plâng pentru a fi hrăniți – acum! Schimbați – acum! Legănați – acum! Pe la 2 ani, deși ai zice că e mare, incapacitatea copilului de a-și ține caii în frâu este încă prezentă. Pentru că, deși cresc cu viteza luminii, sunt mai aproape de anii de bebelușie, decât de cei de copil.
Cortexul prefrontal, regiunea creierului responsabilă cu autocontrolul, are o dezvoltare fulminantă undeva între 2 și 7 ani. Deci e nevoie de timp pentru a învăța răbdarea. Așa că, între timp, copilul va tot avea astfel de răbufniri, căci face față cu greu întârzierii în a-și satisface nevoile. Un copil mic va izbucni într-un plâns isteric chiar și în timp ce deja te-ai apucat să-i tai căpșunile pe care tocmai le-a cerut.
Ce ar trebui să facă părintele: nu e cazul să devii un fel de super-părinte care se deplasează cu viteza luminii pentru a-i satisface celui mic instantaneu tot ceea ce cere. Ești în momentul în care îi predai o lecție importantă: răbdarea! Spune-i că ai auzit ceea ce ți-a cerut și că va primi ceea ce a cerut cât de repede poți. Apoi, în timp ce îi îndeplinești dorința, povestește-i exact ce faci, pas cu pas: „Mami termină vasele, apoi își va usca mâinile, va deschide frigiderul și îți va turna niște suc de mere“. În felul acesta, îți înveți copilul o abilitate valoroasă – răbdarea – ajutându-l să înțeleagă că e nevoie de câțiva pași pentru a obține ceva. Sau că nimic nu se obține cât ai bate din palme.
- CITEȘTE ȘI: Tantrumul, o invenție a parentingului modern? De ce nu existau copii cu crize de nervi ”pe vremea noastră”?
Nu îi place când bagi în seamă alți copii
Înseamnă: Fii mai atent(ă) la mine!
Când e deranjat de faptul că părintele le arată atenție altor copii, ar putea semnala faptul că se simte neglijat. Acest comportament poate să apară dacă lipsești mult de lângă el, mai ales dacă ai fost plecat la serviciu mult timp sau a apărut un bebeluș în familie. Dacă niciuna dintre aceste situații nu există, posesivitatea celui mic este parte a dezvoltării sinelui. Cu alte cuvinte, începe să-și dea seama cine este el în raport cu oamenii din jurul lui.
„Oricât de enervată este faza aceasta cu «al meu, al meu, al meu», este un lucru bun, deoarece înseamnă că, de fapt, copilul începe să-și dea seama cine este el ca persoană“, spune dr. Lagattuta. „În acest stadiu, imaginea lor de sine este legată de lucrurile care sunt cele mai valoroase pentru ei.“ Iar părinții sunt acum pe primul loc.
Ce ar trebui să facă părintele: Îmbrățișează-l și spune-i că ești mama/tatăl lui și îl iubești. Puteți folosi această strategie și atunci când vrei să-l înveți să împartă. Spune-i: „Sunt mămica/tăticul tău, nu al Mariei, dar tot pot fi drăguț cu alți copii și să-i salut când ne întâlnim.“
Dacă ți-a plăcut acest articol despre comportamentele copilului de 2 ani, vei găsi utile și următoarele articole:
- Ce trebuie să știe un copil de 2 ani. Vârsta primelor crize de nervi
- Copilul spune NU! De ce ar trebui să te bucuri ca părinte
- ”Disciplină Pozitivă”, alegerea părinților care nu cred în pedepse
