Nimic nu ne activează mai repede instinctul de părinte ca atunci când copilul nostru a fost rănit fizic sau emoțional. Dacă suferința lor a fost cauzată intenționat de un alt copil, putem fi asaltați de o serie de emoții greu de controlat.
Ca să-i fim cu adevărat de folos copilului într-o astfel de situație, trebuie să controlăm în primul rând emoțiile noastre. Dacă acționăm instinctiv și ne grăbim să intervenim sub influența nervilor (”Cum îndrăznești, nesimțitule?”) sau cu simpatie față de victimă (”Oh, bietul de tine!”) nu facem decât să-i transmitem mesaje de genul acesta:
- S-a întâmplat ceva foarte grav
- Lumea e un loc nemilos, nesigur și copleșitor
- Ești o victimă și ai nevoie de mine ca să te salvez.
Iată, însă, trei scenarii posibile și trei posibilități de rezolvare:
- Ești în parc când de nicăieri apare un copil care îți trântește micuțul de doi ani la pământ. Instinctiv, te repezi să ridici copilul de jos și să-l strângi în brațe (”Oh, Doamne, ești bine?”) în timp ce strigi la agresor (”Cum ai putut face una ca asta? Nu-i frumos să împingi! Să nu mai faci asta niciodată!”). Copilul tău nu a plâns până nu te-a auzit pe tine ridicând tonul, iar acum plânge și suspină.
- Micuțul tău de patru ani vine acasă de la grădiniță și-ți spune că doi prieteni i-au interzis să se joace cu ei. Dacă îl căinezi și-l întreabi cum se simte, asta nu va face altceva decât să acutizeze frustrarea copilului.
- Îți duci micuțul acasă la niște prieteni ca să se joace cu copilul lor. În ultimul timp, prietenia voastră a avut de suferit deoarece copilul lor vi s-a părut răsfățat și nesuferit pentru că-i ia jucăriile din mână copilului tău. Poți să arăți mila față de copilul tău sau să strigi la celălalt și să-i smulgi jucăria din mână.
Copilul tău a fost rănit. Cum ar fi mai bine să acționezi
Dar dacă scenariile diferă?
- Dacă micuțul tău este împins, te grăbești spre el și te lași pe vine la nivelul lui: „Am văzut că te-a împins. Ești bine?”. El poate părea confuz, dar nu este rănit grav. Dacă lovitura este totuși gravă, nu exagera și nu folosi un ton din care să reiasă mila. „Ia te uită! Pare dureros”. Îi dai atenția cuvenită copilului tău în fața agresorului.
- Ascultă cu răbdare cum copilul îți povestește cum a fost exclus din grupul unor copii și încearcă să-ți arăți sprijinul fără să dramatizezi. E bine să știe că are cineva dispus să-l asculte în orice situație. Mai mult, poți întreba cu sinceritate: „Hm, ce părere ai despre asta?” „M-a întristat”. „Îmi pare tare rău”. De cele mai multe ori poate urma un moment neplăcut de tăcere, după care copilul va începe să-ți povestească o altă întâmplare de la grădiniță. Abia atunci îi poți spune spune că: „Uneori copiii se poartă urât pentru că sunt nefericiți. Când oamenii sunt fericiți, tind să se poarte frumos cu cei din jurul lor”.
- Suntem conștienți că bebelușii sunt posesivi mai ales când sunt la ei acasă. Mai știm să micuții între 1 și 3 ani abia învață să se joace și să împartă. Ar trebui să ținem cont de aceste lucruri atunci când considerăm că micuțul nostru este o victimă care suferă. Sau… stați puțin… nu cumva suferă și din cauză că am făcut mare caz dintr-o astfel de situație? În general, copiii se ceartă și se împacă imediat și ideal ar fi să-i lăsați s-o facă.
Ce mesaj ajunge la copil în urma ultimelor scenarii
Lucruri neplăcute se pot întâmpla oricând, dar totul va fi bine. Părinții mei trebuie să înțeleagă că micuții fac greșeli și că nu trebuie etichetați cu „bun” sau „rău”. Pot avea încredere să le împărtășesc părinților sentimente și situații fără să-mi fie teamă că se vor supăra. Părinții mă ascultă, au încredere în mine și-mi dau idei cum să mă descurce, dar nu-mi impun ce să simt.
Dacă ne putem controla emoțiile în momentele importante, putem deveni persoana pe care copilul știe că se poate baza oricând și ăsta e cel mai important lucru.
Foto: Guliver
